Jurnal de bord – Cidru dacic vs cidru săsesc

Bântuind prin Kaufland privirea îmi fu atrasă de un stand frumos aranjat, plin cu sticluțe multicolore. Și cum nici un bărbat nu rezistă unei aglomerări de sticle aranjate la vedere, mă apropiai curios, ca să văd ce băutură se ascunde sub ambalajele frumoase. Surpriza a fost mare: Cidru dacic!

Dumnezeule, îmi spun, s-a găsit vreo rețetă veche dacică, și în sfârșit putem bea o băutură antică, gustoasă și sănătoasă. Probabil că dacii au descoperit cidrul când Deceneu, marele preot, i-a obligat să smulgă viile din pământ, ca să mai termine cu bețiile. Știut fiind că atunci când se îmbătau, strămoșii noștri nu prea mai știau ce făceau, și se trezeau câteodată călărind prin Moesia, cu falxurile pline de sânge, fără să mai știe cum au ajuns pe acolo. Mai nașpa era când se trezeau în căruțele vreunui lanist, și trebuiau să se dezmeticească luptând cu alți prinși, în strigătele mulțimilor din arenele romane.

Bucuros nevoie mare, mă uit pe etichetă, să văd rețeta minune. Și chiar era minunată: apă, bază fermentată din suc de mere și glucoză (100% suc de mere românești!), zahăr, acidifianți, dioxid de carbon, acid citric, aromă, concentrat de morcov cu rol de colorare, antioxidant: acid ascorbic, dioxid de sulf, dicarbonat de dimetil.

-Auuuuuuu!, cum ar fi urlat draconul dacic de pe etichetă.

Respectul meu față de strămoși a crescut considerabil după descifrarea rețetei. Îmi și închipuiam rafinăriile de zahăr ascunse în munții Orăștiei, sau laboratoarele de produs acid ascorbic şi compușii de sulf necesari. Bioxidul de carbon probabil era de natură organică, că era mai la îndemână. Doar cu acidul citric era mai greu, și de aici probabil desele incursiuni spre sudul peninsulei balcanice, după lămâi fără doar și poate.

Lăsând gluma la o parte, mi-am amintit cum am băut prima dată cidru adevărat, în anii studenției. Prin 1985-1986, în cadrul practicii în agricultură cu care debuta fiecare an școlar, vreun activist s-a gândit că ajungea cât ne cocoșasem aplecându-ne să culegem mii de tone de cartofi, pe câmpurile județului Brașov, de la Feldioara până la Rupea.  Și ne-a trimis la porumb, într-o zonă cu multe sate părăsite de sași. Și ocupate, temporar sau nu, de câțiva bătrâni care nu plecaseră în RFG, și de cete aprige de aborigeni rommi, care parcau caii direct în casă, și făceau focul în mijlocul camerelor frumoaselor case săsești. Pe foc ajungea orice element combustibil: pătule și staule dezmembrate, frumoasa mobilă săsească pictată, și orice copac mai zdravăn de pe raza satului, că cele din grădini arseseră de mult.

Eram cam vreo sută de studenți, și fuseserăm cazați în Căminul Cultural, unde ni se puseseră paturi cazone, înghesuite la maxim. De spălat ne spălam la fântâna pentru vite, frumos meșterită de sași, care era chiar în fața căminului, cămin care era în centru, binențeles. Numele satului? Bărcut, comuna Șoarș. La vreo 25 de km de Făgăraș.

Cum nopțile sunt reci toamna la munte, speranța ne era în soba mare de teracotă cu care era prevăzută încăperea. Din nefericire o frumoasă fisură lată de două degete o străbătea dintr-un colț în altul, tentativa de a o aprinde în prima seară transformându-se în trei-patru ore de tremurat în curte, până s-a împrăștiat fumul gros ce năvălise în încăpere. Deci preferam să tremurăm noaptea, decât să experimentăm ceva similar primei metode folosite la Auschwitz pentru uciderea prizonierilor ruși, respectiv gazarea cu gaze de eșapament.

Munca la câmp era extenuantă, rândurile de porumb aveau vreo doi km, și se ondulau de-a lungul unor dealuri fără sfârșit. Când coboram din remorca tractorului, dimineața, vederea lor avea un efect descurajant. Mă rog, alternativă nu aveam, așa că ne înhămam la treabă.

Seara însă trebuia să ne încălzim cumva. Așa că am luat cu asalt bodega din sat. În prima seară stocul de bere a fost epuizat cu succes, spre disperarea responsabilului și a țiganilor din sat. Din a doua zi am trecul la vinul la litru. Spre surprinderea noastră, cel roșu era nesperat de bun. Cam în a cincea zi am terminat și vinul.

-Ce mai ai de băut?, l-am întrebat pe responsabil?

-Vermut, spuse acesta.

-Ok, dă-ne vermut.

Dar vermutul Zarea la litru era grețos, asa că am descoperit că se putea bea dacă-l făceai șpriț, cu apă minerală. A doua zi nu mai era nici vermut. Țuica „Ochii lui Dobrin”, spuma de drojdie și diversele lichioruri ciudate, nevândute de ani de zile probabil, s-au terminat duminică.

-Mâine te duci și faci aprovizionarea, nu, am tăbărât pe responsabil?

-Nu, domne, nu mă duc.

-Păi când mergi?

-Peste două săptămâni…

-Măi, nene, ești nebun? Și noi ce mai bem? De ce nu te duci mâine?

-Păi dacă aduc în ritmul în care beți voi, luna viitoare îmi dublează planul de vânzare. Și eu ce fac după ce plecați voi? Că dacă nu fac planul îmi taie din salariu!

Neînduplecându-l pe responsabil, am căutat soluții. Șoarș, centrul comunei, era la 7 km. Dacă prindeai un tractor sau o căruță la dus, la întoarcere te descurcai. A început exodul către Șoarș, pentru aprovizionare. Mi-aduc aminte și acum ce drag am prins de Virgil, colegul nostru de cameră, când într-o seară târzie a apărut cu două sticle de vin roșu, și ochii strălucind de bucurie.

După ce am dovedit și rezervele din Șoarș, eram din nou în impas. Brigadierul care se ocupa de noi, văzându-ne pleoștiți rău de tot, ne-a dat o sugestie:

-Vedeți că sașii bătrâni, având multe mere și neavând ce face cu ele, fac cidru.

-Cidru? Ce-i ăla?

-Un fel de vinișor de mere, dar acidulat. Dacă merele au fost coapte, și a fermentat bine, are alcool, te ia de cap.

Și uite așa a început pelerinajul la porțile sașilor, niște bătrâni de 70 de ani și mai mult. Care s-au bucurat mult să mai facă un ban în plus. Așa că depozitele de sticle goale de la căminul cultural au dispărut, fiind acum pline de cidru pișcător la limbă, aromat și destul de alcoolizat. Îl beam seara până târziu, în timp ce jucam table, rummy sau cărți. Partide nesfârșite de macao, rentz sau 66. Acest ultim joc îl jucam cu cărți ungurești, și destul de des puteai vedea o scenă în care unul din jucători trăgea cu sete din sticla de cidru, râgâia puțin cu satisfacție, arunca un atu mare jos și grăia către adversari:

-Hai, vomitați tronfii!

Please follow and like us:
 

4 Replies to “Jurnal de bord – Cidru dacic vs cidru săsesc

  1. Citind articolul mi-am reamintit de muncile patriotice pe care le efectuam în timpul studenției la recoltat de cartofi, la Bragadiru, prin anii 1960-61. Numai că acolo nu erau sași, numai sărăcie…

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.