Armata la romani, episodul 1 – Cum armata se naste greu, in 9 luni (termen redus)

Acest articol a fost citit de 602 ori!

Asa cum cei mai trecuti de 30 de ani stiu, exista o intrega mitologie legata de ideea de armata la romani, despre necesitatea de a face armata pentru a putea fi considerat barbat adevarat, despre rolul formator asupra caracterului tanarului, despre diferenta dintre cei ce au facut-o si cei care nu au facut-o, s.a.m.d.

Ca unul care a facut o parodie de stagiu militar, caracterul parodic nefiind rezultatul  duratei – 9 luni, termen redus, ci a circumstantelor in care s-a petrecut, nu-mi permit sa produc consideratii cu caracter general despre armata ,dar pot sa povestesc despre ceea ce am vazut eu din “fenomen”, ca sa folosesc jargonul comentatorilor de fotbal. La urma urmei daca fotbalul poate fi socotit un fenomen, armata ar putea fi socotita intr-o mai mare masura asa ceva, fie si numai prin numarul de oameni implicati direct, nu spectatori. Binenteles ca povestesc despre armata comunista, ”armata pe caii de lemn” cum o denumea un ofiter al meu si credeti-ma ca omul nu facea afirmatii gratuite.

Contactul meu cu armata a fost putin incurajator, mi-am dat seama intaia data de elementul de noutate al ei in prima noapte, incercand sa adorm intr-un dormitor cu 25 de tineri necunoscuti, dormitor bantuit de miros de transpiratie si tutun, cu valize de lemn vopsite in verde asezate sub paturi, celebrele valize din lemn prevazute cu lacat, mostenite cale de 3-4 generatii, unde soldatii isi pastrau lucrurile personale si surplusul de mancare in relativa siguranta. Soarta m-a trimis sa fac armata intr-o scoala de subofiteri din Pitesti, al carui profil de tancuri si auto se apropia de cel al facultatii pe care aveam s-o urmez.

Ati inteles de aici ca am efectuat cele 9 luni de armata inaintea facultatii, asa ca atunci cand m-am “liberat” tocmai implinisem frumoasa varsta de 19 ani, varsta la care majoritatea tinerilor de-abia erau chemati sa “recruteze”.

Trezirea in dimineata primei zile de armata avea ceva greu de descris, ceva din atmosfera romanelor absurde  ale lui Kafka, cu plutonierii racnind la noi sa ne miscam, sa ne luam uniformele in primire, ca n-o sa umblam civili toata ziua, cu ofiterii incercand sa ne organizeze pe grupe, plutoane, companii, batalioane si mai stiu eu ce alte forme de organizare. Momentul primirii uniformelor avea sa transforme insa atmosfera kafkiana intr-o atmosfera demna mai degraba de Hasek si bravul sau soldat Svejk. Plutonierul de companie statea intr-o magazie, avea o masa pusa in usa de-a curmezisul, un tabel cu numele noastre pe care bifa cu creion chimic predarea echipamentului si racnea permanent cu voce de tarcovnic:

-Urmatorul! Cum te cheama? Ce marime ai la haine? Dar la pantofi? Dar la cap? Ia de aici, de aici si de aici! Semneaza aici! Ce, nu-ti vine? O schimbi cu altul! Nu sta, elibereaza coloarul!

Si pana sa te dumiresti bine in bratele tale ateriza o uniforma, camasi, chiloti , ciorapi, boneta, curea si bocanci. Iar daca nu te miscai repede iti sarea in brate si un planton schimbul doi de noapte, de la 3.00 la 6.00 dimineata, pentru ca tot plutonierul facea si repartizarea plantoanelor. Ca o mica paranteza repartizarea efectelor in armata mi-a amintit de o intamplare petrecuta  unui var de-al meu, Ion a lui Pazvante, prin anii saptezeci.

Ion lucra la o fabrica de mobila la Gugesti (nu confundati cu Gagestiul maestrului Cristoiu, desi sunt in acelasi judet), care avea si echipa de fotbal in divizia C, unde varul juca plin de entuziasm fundas “la rupere”, postul preferat al celor din familia noastra. Cum statutul de fotbalist si cel de muncitor la program nu prea cadrau, datorita celor 1-2 antrenamente pe zi, Ion avea viata dulce, primea salariu plus prime de joc, fara sa vada prea des fabrica. Spre ghinionul lui la un meci tare, de promovare in B, s-a accidentat urat la genunchi si cariera fotbalistica i-a luat sfarsit. Dupa operatie si convalescenta a trebuit sa mearga in fabrica, pe bani normali, fara beneficii extra, viata de caine fata de cea de vedeta fotbalistica cale de zece sate.

Nemultumit de banii castigati Ion s-a gandit sa faca ceva sa castige mai mult, asa ca intr-o seara, la un pahar de vin, ii spune tatalui meu ideea ce-i venise:
-Bre nea Costica, eu plec la Constanta! Am auzit de la Nicu a lu’  Satelitu ca se castiga bani foarte multi in port, daca pui osul la treaba poti sa faci si sase-sapte mii de lei pe luna, iti dai seama ce de bani?  Pun si eu ceva de-o parte, ca am 26 de ani si maine-poimaine trebuie sa ma insor, iar astia batrani de-abia au dupa ce sa bea apa, de unde bani de nunta?

-Stiu si eu ma Ioane, ce sa zic? Eu am facut armata acolo 3 ani, am fost si prin port, era miscare, dar chiar asa multi bani sa iasa? Treaba ta ce faci, dar vezi sa nu pierzi serviciul de la mobila degeaba.

Acestea fiind zile a plecat Ion, falnic barbat, cam la 1,85 metri inaltime si vreo 90 de kilograme, cu fibra pe el, dobandita la sapa si la fotbal, s-a urcat in tren la Sihlea si dus a fost pe drumul Constantei.
Dupa vreo opt – noua luni cine coboara intr-o zi din tren, slab ca un ogar, pricajit,cu barba mare si neingrijita, cu ochii dusi in fundul capului, necantarind mai mult de 65-70 de kilograme? Ion al lui Pazvante, bineinteles! Cu un sac marinaresc pe umar, cu un tricou dungat atarnand pe el, cu niste blugi tociti, alergand aproape spre casa parinteasca. Seara la Popas, la un sprit prelungit cu prietenii, a avut de-a face cu multe intrebari despre aventura lui:

-Bine ma Ioane, zise a lu’ Frichinitu, sa stai tu aproape un an plecat si sa nu dai un semn de viata. Ia zi ce-ai facut acolo, ce-ai lucrat de ai slabit asa?
-Apoi mai vericule, am avut post de raspundere mare acolo, ala m-a slabit asa in halul asta.
-Da, da’ ce faceai Ioane acolo, toata ziua?
-Mai, aveam un post de director!
-Cum ma, de director? Si ce faceai acolo ca director?
-Stateam in fata la un tablou mic de bord, unde erau un bec verde si unu rosu.
-Si, si ce faceai cu becurile alea, nenica?
-Pai cand se aprindea becul verde apasam pe un buton si ….
-Si, si..?
-Si-mi sarea un sac cu grau sau cu ciment in spate! Problema era ca daca nu plecam repede cu el pe vapor si se aprindea si becul rosu, imi mai sarea inca unul in carca!

Si uite asa aflara obrejanii cum era sa ai un post de director,  ca docher in portul Constanta.
Revenind la impartirea efectelor in armata m-am trezit, fara nici o surpriza pentru mine dealtfel, cu o uniforma marimea 50, mai mica cu vreo opt numere decat ce-mi trebuia mie la 1,93 metri ai mei, niste camasi de tanchist, ciorapi kaki nesperat de mari si niste bocanci vechi, marimea 43. Nici macar boneta nu-mi incapea pe cap, cand o puneam parca aveam un clop pe cap, puteam linistit sa cant alaturi de fratii Petreus.

Dupa vreo doua ore de schimburi intre ei, colegii mei de suferinta reusisera cat de cat sa-si potriveasca marimile la haine si bocanci, asa ca se mai linistisera. Eu nu reusisem sa schimb nimic, asa ca ma uitam nedumerit la efectele miniaturale, ca un Gulliver aterizat pe neasteptate  intr-o armata de pitici. Nu-i vorba ca vreo 50 din viitorii camarazi asa si apareau, fiind recrutati la tancuri pentru ca nu depaseau 1,65-1,70 metri inaltime. Noi ceilalti 50 eram pentru arma auto, asa ca eram de toate inaltimile, dar in general aveam peste 1,75 metri. Mi-am luat inima in dinti, m-am dus la plutonier si i-am expus situatia. A ramas blocat,  s-a gandit pret de doua minute si a zis:

-Umbla cu ce ai de acasa, maine rezolvam cumva.

Numai ca situatia nu s-a rezolvat, nici maine, nici poimaine, asa ca dupa o saptamana continuam sa  umblu prin unitate in trening si adidasi, salutandu-i din cap pe superiori, stiut fiind ca doar armata americana a inventat salutul cu capul descoperit, armatele europene socotindu-l de prost gust. Dupa circa doua saptamani a venit, de la Cartierul General de la Bucuresti, aprobarea ca plutonierul sa-mi caute o uniforma pe masura in stocul de razboi, care era depozitat intr-o magazie speciala, mai pazita decat Fort Knox-ul american. In urma raidului asupra respectivei  magazii m-am ales cu o uniforma marimea 56, fabricata la Rm.  Sarat in 1958! Diferenta fata de marimea mea era doar de doua numere, asa ca in afara de faptul ca manecile mi-erau mai scurte cu patru degete, iar pantalonii se terminau deasupra bocancilor, restul era OK, partile intime erau acoperite.

Faptul ca toata unitatea avea uniforme cu o nuanta de kaki mai spre verde, iar eu una mai spre roscat, ca armata rusa, deja nu mai conta, ma facea sa ma simt special. Problema bocancilor marimea 46 s-a rezolvat intr-un stil si mai amuzant: magazia de razboi era un hangar imens, luminat de un bec chior spanzurat in tavan, unde se gasea pur si simplu un munte de bocanci, legati cate doi cu sireturile. Nu rafturi, nu ordine, pur si simplu cineva basculase cateva camioane de bocanci unul peste altul!

-Cauta si tu aici, imposibil sa nu gasesti ceva, cand esti gata te prezinti la mine, la raport!

Dupa vreo 20 de minute eram fericitul posesor a unei perechi de bocanci pe masura, din piele naturala, nu din mesina ca ai colegilor mei. Picioarele mele au zis bogdaproste datorita acestor bocanci timp de 9 luni, iarna si vara, fara sa faca bataturi, ciuperci sau alte minuni. Daca problema mea si-a gasit rezolvare in doua saptamani, colegul meu Florin, care facea armata tot la Pitesti, dar in alta unitate, a umblat vreo 3 luni fara bocanci! Purta 48 la un picior si 49 la celalalt, asa ca a trebuit ca Atelierele Armatei sa-i confectioneze o pereche de bocanci la comanda, lucru reusit cu mare greutate.

Cat despre uniforma cei de la unitatea lui au fost mai inventivi, i-au confectionat din doua – una. Si i-au atras atentia sa umble cu mare atentie cu ea, sa nu o rupa, pentru ca nu pot, toata ziua – buna ziua , sa scoata din gestiune pe un soldat doua uniforme si sa convinga controlul financiar ca nu e vorba de nicio smecherie.
Acestea fiind spuse va dati seama ca serviciul meu militar, in varianta lui prescurtata de doar noua luni, incepuse sub auspicii favorabile.
Va urma….

Acest articol a fost citit de 602 ori!