Armata la români, episodul 3 – Stai! Luminați-aș fața!

Alfred_Hitchcock's_The_Wrong_Man_trailer_01
foto. wikipedia 

                                                                            Ce crezi despre noapte, santinelă? (Andre Gide)

 

Bezna nopții călduroase, de sfârșit de mai, nu era străpunsă decât de lumina lăptoasă a unor becuri, atârnate pe stâlpii răspândiți în jurul unității militare. O lună anemică se arătase la puțin timp după asfințit, apoi plecase grăbită la culcare. Liniștea nefirească nu era întreruptă decât de vreun lătrat de câine, care mirosea vreo prezență străină în cartier. În cabina camionului SR, ghemuit în scaun, cu arma între picioare, Manics picotea cu mintea pe jumătate trează. Era mai ales atent la zgomotul porții pe role metalice, calea pe care intra obligatoriu în parcul auto schimbul, sau ofițerul de serviciu dornic de controlul santinelelor noaptea.

-De ar veni Irinel în noaptea asta în control, poate aș găsi un prilej să-i bag un glonț în dovleac, își spunea în sinea sa, fără să realizeze dacă asta se întâmplă într-un vis sau în realitate. Nu mai suport să-și bată joc de mine nemernicul asta, trebuie să pun capăt situației, adăugă el în mintea sa.

Irinel Comănescu era comandantul companiei a V-a, având grad de locotenent major. Tipul se vroia un fel de Cornel Dinu al unității de tancuri și auto, veșnic gata să persifleze pe cineva, veșnic gata să ironizeze – gratuit sau nu – pe cineva, să plaseze ceea ce el își închipuia a fi o replică mușcătoare. Obișnuia să folosească citate reținute după ureche, trunchiate sau adaptate, cu care să-și impresioneze asistența.

Când asistența era formată din elevii școlii militare de subofițeri, mulți dintre ei cititori fideli ai unei singure cărți – cartea de telefon, era destul de ușor să treci drept un tip citit, stilat și cu ironie fină.  Când ea era formată din tineri proaspăt admiși la o facultate de elită, absolvenți de licee de prestigiu (în fiecare județ supraviețuise măcar unul), mulți dintre ei citind pe rupte chiar și în armată, reușeai să treci cel mult drept un semidoct, grosolan în limbaj și comportament.

De aceea în discuțiile cu noi au început să se audă tot mai des expresii de genul : “Ce pi*da mătii faci acolo, măi soldat de doi lei?, ”O să deveniți voi soldați când mi-oi vedea eu ceafa”, și altele asemănătoare. Erau semnul neputinței de a se impune prin metodele sale obișnuite, așa că am început să pătimim din cauza individului, din ce în ce mai complexat: plantoane de noapte drept pedeapsă pentru abateri imaginare, deplasări cu masca pe figură, târâș pe coate și genunchi pe asfaltul din fața comandamentului etc.

Individul era așa de infatuat și sigur pe el, în grandomania sa, încât avea un pact cu frizerii unității, niște balaoacheși care nu știau nici o meserie și se făcuseră… frizeri. Dacă un soldat venea să se tundă în timpul programului, și spunea: ”M-a trimis tovarășul locotenent major Comănescu să mă tund!”, idioții de frizeri băgau mașina în părul lui și, până să se prindă despre ce este vorba se trezea chilug. Noi nu știam asta, până într-o zi când individul a trimis trei colegi la frizer, pentru că întârziaseră 2 minute la ora de Tactică și Strategie, predată de micul Napoleon. Colegii noștri s-au dus liniștiți la frizeri și s-au trezit în 5 minute tunși “zero”!

Când i-am văzut noi toți am dat-o pe glumă, convinși că ei doriseră să se tundă așa, din motive ce se încercau ghicite de către fiecare glumeț dintre noi. Dar ei erau supărați rău și așa am aflat ce se întâmplase de fapt. Binențeles că toată lumea a luat foc. Pedepsele corporale erau clar interzise prin regulamente, dreptul de a purta păr mai lung era acceptat, dacă era îngrijit, deci la nivel formal se întâmplase o nedreptate, iar ea trebuia răzbunată. Așa că a început un periplu pe la frizerie, încât până a doua zi la prânz 50 de soldați T.R. luminau platoul din unitate cu tunsorile lor zero. Toți trecând pe la frizeri în mod voluntar, dar comunicându-le acestora consemnul cunoscut:

-M-a trimis tovarășul locotenent major Comănescu să mă tund!

Mergând pe platou, singuri sau în grup, în momentul când vedeam vreun “stejar” (ofițerii superiori aveau frunze de stejar pe cosorogul șepcii), ne scoteam șapca și dădeam cu mâna prin păr, chipurile să-l îndreptăm, apoi ne puneam șapca pe cap și trăgeam un salut de manual ofițerului superior. Până seară toți stabii erau în fierbere, dovadă că au început să ne oprească din drum și să ne întrebe:

-Soldat, cine te-a pus să te tunzi așa scurt?

-Tovarășe colonel, permiteți să raportez: tovarășul lt. major Comănescu, comandantul companiei a V-a!

A doua zi comandantul unității, șeful de stat major și ofițerul politic l-au băgat în ședință pe Comănescu, de unde a ieșit șifonat rău. Cum să dovedești că nu tu ai pedepsit 50 de soldați cu tunsul chilug, când fiecare dintre ei declara senin că tu l-ai trimis la frizer!? Comănescu a primit ultimul avertisment, trecut în dosar, pentru că probabil avea și alte bube mai vechi. În consecință nu putea să mai promoveze la căpitan mai repede decât termenul minim din regulamente, nici atunci nefiind sigur de asta, iar la prima abatere pierdea comanda companiei. Pentru unulca el asta era aproape similar pedeapsei cu moartea.

Binențeles că n-a învățat din pățania asta că nu e bine să te pui cu o sută de băieți isteți, pentru care armata era doar o etapă nedorită în drumul lor spre carieră, etapă care trebuia făcută să treacă în mod cât mai rapid și plăcut. Așa că a continuat să ne șicaneze, iar asupra lui Manics, bănuit ca fiind instigatorul episodului cu tunsul, și-a revărsat pornirile primitive de răutate. Manics era un flăcău de toată isprava din nordul Moldovei, care semăna vag cu eroul serialului Mannix, drept pentru care primise ca poreclă numele respectiv, românizat. Manics nu avea nici o treabă cu episodul cu frizeria, dar pentru că chicotea cel mai tare când Comănescu intra în sala de curs, iar noi ne descopeream capetele chiluge, putea să fie bănuit de asta.

În scurt timp viața lui Manics a devenit un coșmar greu de descris. Comănescu îl băga doar planton schimbul 2, adică de la 0.00 la 3.00 noaptea, ceea ce însemna că a doua zi se trezea mort de nesomn. Apoi îl tăiase de la învoiri, îi dădea să facă curățenie în sectoarele cel mai puțin dorite – la WC-uri, pentru orice abatere inventată  îl ținea numai în culcaturi, salturi înainte și târâșuri. Când ești mai mult nedormit, normal că faci greșeli mai multe, iar Comănescu – despre care putem spune că începuse să dea semne de paranoia – doar asta aștepta. Până la urmă Manics a ajuns la capătul răbdării, mai avea puțin și o lua razna.

-Băi, eu îl omor pe ăsta, nu mai pot! Chit că o să fac batalion disciplinar toată viața! Nu mai pot să-l văd cum se apropie de mine cu mersul ăla de curvă și-mi mai dă o pedeapsă, înjurându-mă de mama. Mama e moartă de trei ani, crucea – dumnezeu’, barda și gealăul mamii lui, dar. O să i-o coc eu, chiar dacă o să fie ultimul lucru pe care-l fac în viață.

-Măi, Manics, potolește-te măi. Doar două luni mai avem și scăpăm de idiot. O să vorbim cu unul de la infirmerie să te ia acolo vreo două săptămâni, înghiți niște cretă, stai sub jetul de apă rece cât poți de mult la duș, poate te lipești de o răceală. O să te uite necuratul între timp.

Dar lucrul acesta nu a mai putut fi realizat, pentru că am intrat companie de gardă pentru două săptămâni. Era o încercare grea, făceam de gardă într-un ciclu de genul: 3 ore gardă – 3 ore veghe – 3 ore somn, ținând-o tot așa două săptămâni, de nu mai știam în ce zi suntem, câteodată încurcam și orele. În această perioadă s-a nimerit să fie și Comănescu pentru 24 ore Ofițer de serviciu pe unitate.

Acest ofițer de serviciu organizează și garda, o și controlează inopinat, pentru a se convinge că santinelele își fac treaba. Când vine în control el vine însoțit de Caporalul de schimb, împreună cu doi soldați. Când santinela îi vede de departe, dacă este noapte și nu-i recunoaște, îi somează:

-Staaai! Cine este?

-Caporalul de schimb!

-Luminează-ți  fața!

După ce caporalul de schimb își luminează fața cu o lanternă și este recunoscut, ei se pot apropia, se schimbă parolele și se discută despre misiunea santinelei. Dacă cel ce se apropie nu este recunoscut, santinela îl somează:

-Staaai!

Dacă nu se oprește, continuă:

-Staaai că trag!

Dacă nici atunci cel somat nu se oprește, se trage un foc de avertisment în aer, și dacă nici așa nu stă, se trage asupra lui direct.

În noaptea despre care vorbim Manics era santinelă schimbul 2, în parcul de mașini al unității. Acolo erau parcate cam o sută de autocamioane, autoutilitare și transportoare amfibii blindate, pe mai multe rânduri, cu un interval de cam 4 metri între șiruri. Ca să intri în parc trebuia să deplasezi  lateral o poartă care rula pe șine metalice și care scotea un zgomot puternic în noapte. Practic santinela din parc nu putea fi niciodată surprinsă dormind în cabina vreunui camion, datorită zgomotului porții.

Comănescu, care era ofițer de serviciu, știa în ce schimb era Manics, așa că s-a hotărât să-și bată joc de el. Avea obiceiul să meargă singur în control la santinele, să  râdă de ele, ignorând somațiile, deși regulamentul interzicea asta. Ne spuneau asta elevii de la școala militară, care-l știau ca pe un cal breaz.

Manics auzi poarta pe la două noaptea, se dădu ușor jos din cabina camionului în care dormita, puse pușca pe capotă – cu țeava îndreptată spre poartă – și așteptă. După un minut văzu o siluetă cu un mers legănat cunoscut, apropiindu-se liniștită. Atunci socoti că este timpul să regleze definitiv conturile.

-Staaai! Cine este?

-Este măta, idiotule!, a răspuns Comănescu obraznic.

-Staaai! Luminați-aș fața!

La acest consemn Irinel s-a blocat, nu se aștepta ca un soldat să facă mișto de el, înlocuind cuvintele cu altele a batjocură. Un om normal ar fi simțit că ceva nu e în regulă și s-ar fi oprit.

-Faci mișto de mine, soldat de doi lei ce ești? Lasă că vezi tu cât arest faci după ce termini garda!, a spus  el cu năduf, continuînd să înainteze.

-Staaai! Stai că trag!

-Tragi pe pi*da mătii, idiotule!

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Manics a ridicat pușca și a tras în Irinel, după care a tras un foc în aer, pentru a se acoperi regulamentar.

-Culcaaat! Caporalul de schimb la mine!

Când o santinelă strigă după Caporalul de schimb, semnalul se transmite prin strigăte de la o santinelă la alta: “ Caporalul de schimb la postul nr. 3!”, până când informația ajunge la corpul de gardă. De data asta nu mai era cazul, zgomotele de împușcături declanșaseră o alarmă generală. Spre norocul lui Comănescu Manics nu era un așa bun țintas, și în noaptea întunecoasă făcuse greșeala să tragă la cap. Așa că glonțul i-a șuierat pe la ureche lui Irinel, suficient de aproape ca să simtă că face pe el. Spre ghinionul lui mai pe seară turnase o ploaie de vară, așa că s-a nimerit ca Manics să-l pună să stea culcat cu fața chiar într-o băltoacă noroioasă, de unde – când încerca să miște capul – auzea imediat acel răcnet animalic:

-Staaai că trag! Culcaaat !

În cele zece minute de stat în noroi, Comănescu a avut timp să se gândească la multe. A doua zi, când a predat serviciul pe unitate, arăta mai bătrân cu 10 ani, plecând acasă șovăielnic, cu pași de om trezit pe neașteptate dintr-o beție groaznică.

La ancheta declanșată Manics a jucat magistral rolul soldatului cam prostuț, speriat că este atacat în postul de gardă, că cel care vine nu răspunde la somații, ba – mai mult – îl și înjură de mamă. Irinel a afirmat că întâi s-a tras în el și apoi în aer, dar încearcă să dovedești asta. Mai ales că era recidivist în controale neconforme regulamentului. Comandantul unității mirosise ceva, probabil, dar aparent totul se desfășurase ca la carte din partea soldatului, așa că l-a felicitat pe Manics și i-a acordat și o permisie de trei zile.

Unul din elevii de  Școală Militară, care mai avea multă armată de făcut, era consătean cu mine. El mi-a povestit, când ne-am întâlnit în vacanța la țară, la vreun an după ce eu „mă liberasem”, că Irinel nu mai controla niciodată santinelele când era ofițer de serviciu, chiar dacă ar fi trebuit conform regulamentului, lăsându-l doar pe caporalul de schimb să facă asta.

Please follow and like us:
 

One Reply to “Armata la români, episodul 3 – Stai! Luminați-aș fața!”

  1. Spun doar atat: Daca glontul il nimerea pe Comanescu, Manics facea ani grei de puscarie, deoarece, in urma expertizarii armei si gloantelor, se putea usor constata ca primul glont l-a nimerit, nu al doilea.

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.