Amintiri din copilăria mea, episodul 3 – Să nu poftești la nevasta altuia imediat după război!

Acest articol a fost citit de 208 ori!

Cei care ar putea crede că nea Ion Pazvante era o figură singulară prin originalitate în Obrejița, s-ar înșela amarnic! La noi în cot (un cot era o zonă cu mai multe ulițe), ne bucuram de prezența altor două figuri legendare: nea Ion Lungu și A lu’ Satelitu. Primul luptase tot războiul, până la Cotu Donului și de acolo înapoi până în Munții Tatra, în celebrul regiment Putna 10, lucru amintit cu mândrie de cate ori se pilea puțin, uneori acompaniat și de un cântec ostășesc – impresionant pentru noi copiii -din care mai țin minte doar:

Trece, trece,
Regimentul Putna 10! 

Nea Ion venise zdruncinat și el săracul din război și se întâmpla câteodată ca, atunci când linistea nopții era deranjată de zgomotul vreunui avion de la baza aeriană Bobocu, de lângă Buzău, să sară din somn, să pună mâna pe cosor și să  se arunce în șanțul de la poartă, strigând înspăimântat:
-Aviație inamică! Aviație inamică la joasă înălțime! Adapostiţi-va!

Ce întâmplări groaznice trăise acest om în atâția ani de război, de rămăsese cu marea spaimă a aviației inamice, nu aveam de unde să știm. Și nici nu aveam cum să aflăm pentru că nea Ion nu îndrăgea copiii, ne țineam departe de el și mai ales de cosorul lui, care venise de hac câtorva mingi de-ale noastre, ce aterizaseră în curtea sa.

Cât despre A lu’ Satelitu, care câteodată era numit scurt Satelitu, am încercat de multe ori să aflu de unde i se trage porecla, dar variantele difereau mult, de la o sursă la alta. Unchiul Titu, fratele tatei, susținea că atunci când rușii l-au lansat pe Gagarin în spațiul cosmic, directorul școlii le povestea unor oameni adunați în curte despre acest eveniment. Când deodată A lu’ Satelitu și-a dat capul pe spate, și-a mijit ochii și a strigat de au lătrat câinii speriați în tot satul vechi:

-Îl văd, îl văd domn director, e mic dar îl văd! Al dracului ciolovec, cum zboară ca o barză!

Și apoi povestea la tot satul că l-a zărit pe rusul ăla care trecea pe sus, în satelit – ce dracu o mai fi fiind și ăla, dar nimeni nu vroia să-l creadă. Dacă îl întrebam despre porecla pe nea Titică a lu’  Bostan, neam de oameni încăpățânați dar și căpățânoși, de unde și porecla, acesta își râdea ușor în barbă și apoi mă întreba:

-L-ai văzut vreodată cum merge cu nevastă-sa, cu Frusina lui pe uliță? Se învârte tot timpul în jurul ei, ca să n-o scape din ochi, ezact cum se învârte satelitul lui Ivan în jurul pământului!

Adevărul este că nea Satelitu avusese o frumusețe de nevastă, frumoasă ca o cadră – cum se spunea la noi la țară, care se pare ca atrăgea ochii bărbaților din sat ca un magnet. Așa că e posibil să fi mers pe lângă ea așa cum spunea nea Titică. O chema Eufrosina, avea ochii verzi ca de smaragd, și-i dăruise lui Satelitu doi băieți, dintre care unul ieșise mai trăznit decât el.
Nume ca Eufrosina, Eupraxia, Axenia, Chira sau Eleonora erau curente la femeile bătrâne din Obrejita, și mă derutau întotdeauna când eram mic. Asta pentru că aveau o rezonanță exotică, stranie, care mă făcea să o întreb pe mama de mai multe ori:

-Dar bunica Axenia de unde era de loc? Dar tanti Eufrosina de unde a venit? De ce le cheamă așa?

Și să casc ochii mari când mama îmi spunea că erau de fel din sat, nu veniseră de pe alte meleaguri. Până la urmă tata, ca fiind de-al locului, îmi explicase că pe vremuri moșia Obrejița aparținuse unui boier, pe numele lui Franasovici, căsătorit cu o grecoaică. În anii aceia dacă nu găsea un creștin să-i boteze copilul, țăranul își lua cușma în mână și se ducea la boier, rugându-l  să accepte să-i fie naș nou-născutului. De regulă boierul accepta, îl miluia pe țăran cu doi-trei saci de grâu sau porumb, ca un fel de cadou de botez, iar boieroaica grecoaică era aceea care alegea numele, mai ales dacă era vorba de fete.

Cu nostalgia țării calde și spălată de valurile mării de unde venea, aceasta le dădea nume grecești. Nășitul de către boier avea avantaje pentru ambele părți, pentru că finii veneau și ajutau la conac gratis când era nevoie, iar boierul îi ajuta în perioadele de secetă sau în iernile grele și lungi, când mălaiul sau făina se terminau prea repede.

Dar să revenim la Satelitu și frumoasa lui soție, despre care tata îmi povestise o întâmplare de pe când avea el vreo 12-13 ani, care părea să confirme că dobândirea poreclei era mai aproape de varianta lui nea Titică Bostan. Prin toamna anului 1945, sau poate 1946, Pazvante și un alt tovarăș al sau de băutaură, de-a lui Scrioneţ, se făcuseră bine de tot cu tulburel nestat din fiert și erau cu gândul la femei. Dar nu ale lor bineînțeles, ci la ale altora. Și mai ales erau cu gândul la frumusețea de nevastă a lui Satelitu, care pe vremea aceea nu avea porecla respectivă, dar era proaspăt căsătorit.

Pazvante auzise că A lu’  Satelitu ar fi plecat să vândă struguri tocmai la Buzău, sau pe la Mizil, îl văzuse cineva ieșind dimineață cu căruța încărcată din sat. Așadar – cu aburii beției în cap – s-a gândit să-și încerce norocul la nevasta lăsată singură acasă. Împreună cu nea Sandu s-au dus pe la unu noaptea la casa prietenului lor și se moșmondeau să desfacă poarta de nuiele, legată cu o sârmă, sârmă care reprezenta maximul în materie de protecție nocturnă pe vremea aceea. Adevărul este că pe vremuri oamenii nu-și făceau garduri în Obrejița, cei mai mulți infigeau în pământ  niște ramuri de gărdunariţă, o plantă cu spini ce creștea prin râpele de pe Gugoşel (pârâul mai mic al satului). Gărdunarița prindea rădăcini și cu timpul curtea era înconjurată de o perdea de arbuști spinoși, ce descuraja oarecum doritorii de vizite nocturne neanunțate.

Ghinionul petrecăreților afumați a fost că înjurau destul de tare, chinuindu-se să deschidă poarta, astfel că au fost auziți de stăpânul casei, care nu plecase la Mizil, ci doar până la Râmnicu Sărat, de unde revenise pe seară. Așa că atunci când în sfârșit reușiră să intre în curte, au fost întâmpinați cu un surprinzător apel:

-Care ești acolo, bă? Și ce cauți noaptea în curtea mea?

Bineînțeles că cei doi n-au răspuns nimic, nu aveau cum, pentru că Satelitu era prietenul lor din copilărie și tovarăș de băutură mai mereu, deci le știa vocile. Așa că au încercat să plece pe furiș, însă beți fiind n-au mai nimerit poarta și s-au înfipt în gardul de spini, înțepându-se amarnic. Cum răspuns nu primise, și auzea înjurături înfundate de la mai mulți inși, Satelitu s-a speriat, a luat din ascunzătoare o pușcă ZB – păstrată amintire din timpul războiului – și a început să tragă pe fereastră la nimereală, înjurând ca la ușa cortului. De-abia după vreo 5 minute au găsit cei doi poarta și – plini de julituri și spini înfipți prin toate cele – au rupt-o la fugă pe uliță, vindecați pe veci de pofta de amor cu soția prietenului.

Norocul lui A  lu’ Satelitu a fost că încă nu se înfipseseră bine comuniștii la putere la noi, astfel că ancheta făcută de jandarmul satului s-a soldat doar cu confiscarea armei și un avertisment consistent dat după ceafă. Dacă ar fi fost comuniștii la putere ar fi înfundat pușcăria, pentru deținerea armei nedeclarate, pe care numai un „dușman al poporului” ar fi putut să o dosească, fără îndoială cu gândul de a o folosi mai târziu împotriva puterii populare.

Acest articol a fost citit de 208 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.