Amintiri din copilăria mea, episodul 7 – Unde vedem cum în vara lui 1955 Gheorghe Dițu a murit pentru a doua oară

 

Referitor la prizonierii de război din Rusia, majoritatea oamenilor nu știe la ce atrocități au fost supuși de către ruși în perioada detenției. Mărturia unuia dintre ei, care a lucrat 25 de ani sub pământ, într-o mină subterană din îndepărtata Siberie, fără să vadă vreodată lumina soarelui mai mare decât o luminiță în tavan, lucrând, mâncând și dormind doar în subteran, este ceva terifiant pentru noi. Cum au reușit să-și păstreze sănătatea mintală cei mai mulți dintre ei?, în acele condiții groaznice, este destul de greu de înțeles. Dumnezeu, gândul la familia de acasă, câte un prieten de calvar, acestea erau lucrurile de care se agățau ca înecatul de un pai, pentru a nu înebuni și a nu-și lua viața. Unii cedau și se aruncau în hău, căutându-și moartea, alții mureau măcinați de boli și inaniție, cu toate asta foarte mulți au rezistat în mod uimitor.

Dacă toți acești prizonieri de război ar fi fost criminali de război, am mai putea poate înțelege decizia rușilor de a-i încarcera în condiții groaznice. Dar majoritatea au fost încadrați așa în mod arbitrar, pentru ca Maica Rusie să beneficieze de forță de muncă gratuită, cu care să reconstruiască țara distrusă de război. Pedeapsa pentru criminalii de război era închisoarea pe viață, așa că rușii știau că vor putea folosi cel puțin 20-25 ani vlaga unor oameni tineri în șantierele-lagăr care împânziseră Rusia. Apoi când nu mai aveau ce face cu ei mai dădeau câte un decret de grațiere, și mai trimiteau în secret loturi dintre ei în țările de origine.

În copilărie mă uitam mirat la țața Lenuța, vecină gard în gard cu noi, cum umbla tot timpul în negru, mergea cu religiozitate la fiecare slujbă la biserică și făcea pomeni și parastase, la care o chema și pe mama, câteodată să o ajute, câteodată doar să participe la masă.

-De ce umblă țața Lenuța doar în negru mamă?  Și de ce duce așa des la biserică? Acolo e serviciul ei?, întrebam eu cu naivitatea vârstei.

-Nu, mă ghiavole, nu are serviciul acolo, ce este preot sau dascăl, să lucreze la biserică? Se duce ca să-l pomenească pe bărbatu-sau, nea Gheorghe Dițu, care a plecat pe front în ’41, a lăsat-o cu 2 copii și nu s-a mai întors niciodată. Și-a lăsat oasele prin pustia Rusiei, pustiu să le dea Dumnezeu în suflet porcilor de ruși!

Așa am descoperit unul dintre primele paradoxuri referitoare la al doilea război mondial: când vorbeau de ocupația germană, respectiv de trupele trimise de Hitler să ne instruiască armata și să ne “apere” petrolul, pe care îl dădeam la schimb Germaniei pe te miri ce, oamenii spuneau întotdeauna – pe un ton ușor admirativ – “nemții!”. Când venea însă vorba de trupele sovietice, care ne “eliberaseră“ de ocupația germană și rămăseseră încă vreo 20 de ani în ospeție la noi, pentru că se simțeau bine, oamenii spuneau întotdeauna: “porcii de ruși”.

Mama m-a lămurit oarecum în privința asta, explicându-mi că atunci când s-a instalat prima garnizoană germană în sat, ea avea cam 15 ani. Și toate femeile și fetișcanele umblau fără grijă prin satul plin de nemți, fără frică că s-ar lega vreunul de ele. Făceau schimb cu nemții cărora le dădeau ouă, brânză, mălai și făină, primind în schimb ciocolată, zahăr candel sau alte dulciuri. În Germania era deja foamete iar soldații trimiteau pachete cu hrană acasă, ca să-și ajute familiile să supraviețuiască.

Când nemții s-au retras și s-a auzit că se apropie rușii, tot satul a intrat în fierbere: vitele s-au dus în păduri, păzite de oameni de încredere; grâul și porumbul s-au îngropat în gropi speciale, arse cu foc mare ca să se întărească lutul pereților; femeile tinere și fetele nemăritate au fost ascunse în podurile casele, în beciuri, sau trimise la rude, în satele de munte, unde rușii nu prea ajungeau. Atmosfera semăna cu aceea din vremea năvălirilor tătarilor și pe bună dreptate, pentru că atât fizicul cât și comportamentul primelor valuri de ruși erau aidoma celor din evul mediu.

Fiindcă soseau în aceste prime valuri de sacrificiu uzbeci, kirkizi, kalmuci, turkmeni, cazaci, mongoli și tot felul de nații, smulse din stepa lor, îmbrăcate în uniformă kaki, drogate cu vodkă înainte de atac și mânate de la spate cu naganul de către comisarii politici fără milă. Orice împotrivire se sancționa cu împușcarea lor pe loc, comisarii având deplină libertate în această privință.

Referitor la țața Lenuța, mama mi-a povestit că a făcut toate pomenile creșțineșți pentru bărbatul ei, când războiul s-a terminat și el nu s-a mai întors acasă. A scris pe la toate comisariatele militare, pe la toți comandanții de unitate ai soțului pe care i-a mai aflat, dar de peste tot i-a venit același răspuns: soldatul Gheorghe Dițu a fost dat dispărut, după o cruntă bătălie la Cotu’ Donului. Nu i s-a mai găsit cadravul, dar cine stătea să caute cadavre de camarazi după o luptă în care mureau mii dintre ai tăi, alături de alte mii de nemți, unguri sau italieni?

Femeia nu s-a mai căsătorit niciodată, până la cei peste nouăzeci de ani pe care i-a trăit, consacrându-se creșterii celor doi băieți, Gică și Costică, până i-a văzut la casele lor. Dar tot universul ei trist, și totuși așezat oarecum în această rutină ortodoxă, s-a prăbușit într-o zi din vara lui 1953, când un om cu bicicleta a venit într-o fugă la poartă și i-a strigat:

-Lenuțo, fugi repede la sediu la CAP, ai un telefon din Rusia, sună iar peste o juma’ de oră!

-Telefon din Rusia? Dar eu nu cunosc pe nimeni în Rusia, Doamne iartă-mă! Cine să mă sune pe mine din Rusia?

Așa a răspuns mirată țața Lenuța, apoi deodată vocea i s-a gâtuit, iar inima a pornit să-i bată nebunește. A plecat năucă pe uliță spre satul vechi, mai mult alergând, fără să mai țină cont de oameni, de binețe sau întrebări. A ajuns într-un suflet la CAP, paznicul a salutat-o și i-a spus să aștepte, că o să sune iar ciolovecii, așa au promis. Când era aproape gata să renunțe, după vreo două ore de stat, telefonul a sunat strident. Paznicul a răspuns, apoi a confirmat interlocutorului:

-Da, e aici lângă mine, acum v-o dau!

Și i-a întins receptorul negru, de ebonită.

-Lenuțo, tu ești Lenuțo?

Atât  a mai apucat să audă vecina noastră, iar când a recunoscut vocea i s-a pus un văl negru peste ochi, inima i-a luat-o razna, și a căzut leșinată la pământ. S-a trezit peste vreo jumătate de oră, cu trei femei lângă ea, care o stropeau cu apă, îi treceau oțet pe la nas și îi masau brațele și picioarele. A privit spre telefon, a întrebat ce s-a întâmplat și s-a uitat cu o privire disperată spre paznicul bătrân.

-El era Lenuțo, am vorbit puțin cu el, i-am zis de tine, de băieți, de alte neamuri. A zis că nu mai are cum să sune de-acum înainte. Și mi-a spus să-ți zic așa:

-Să nu mă mai aștepți! Mărită-te și fă-ți alt rost, că eu de aici nu mă mai întorc!

Din ziua aceea vecina Lenuța a trăit ca în transă, tot sperând la alt telefon, nemaifăcând pomeni și încercînd să afle ce se mai întâmplă cu prizonierii din Rusia. Fără succes însă, cei de la Regionala de Partid, la care a ajuns în disperarea ei, au sfătuit-o prietenește să încerce să-și uite bărbatul, i-au spus că în Rusia situația e tulbure după moartea lui Stalin, nimeni neavând curajul să-i întrebe pe ruși dacă n-au ceva prizonieri de război nedeclarați Comisiei Aliate Tripartite.

În 1955 la poarta Lenuței a poposit un om străin, îmbrăcat într-o uniformă veche si decolorată, cu urme adânci brăzdate pe chip, ce depuneau mărturie că viața lui nu s-a desfășurat deloc într-o zodie fastă. A dat bună ziua, a cerut o cană de apă, s-a așezat pe canapeaua de lemn de la poartă și a început să vorbească domol, de parcă puterile îi erau pe sfârșite:

-Eu sunt Ion Petcu, din Slobozia Ciorăști de loc. Am fost în același pluton cu Gică al tău, așa îi spuneam noi, Gică, că era mai scurt. La Cotu’  Donului aproape ne-au încercuit rusnacii, am luptat ca nebunii, până am terminat gloanțele și dădeam cu arma ca cu bâta, disperați să ne păstrăm viața. Am omorât mulți, foarte mulți rusnaci acolo, dar ne-au copleșit. Cei câțiva care am scăpat din pluton am fost luați prizonieri. Ne-au dus legați ca pe criminali, în bou-vagon, fără mâncare sau apă, mai multe zile. Pe unde trenul mai oprea, de ne numărau și aruncau cadavrele, ne loveau crunt, cu ură, cu paturile de la armă. Dacă nu ne mișcam suficient de repede asmuțeau câinii pe noi, de ne hărtăneau rău de tot.

Când am ajuns la Vorkuta ni s-a părut că l-am văzut pe Dumnezeu în carne și oase, aflând că s-a terminat cu drumul și o să stăm în colonia de muncă silnică. Dar Golgota noastră acolo era, în colonia aia nenorocită. Isus a urcat-o o dată, până la răstignire, noi o urcam în fiecare zi de mai multe ori. Munceam de dimineață până seara, munci grele ca de ocnași, și ne dădeau un castron cu hrișcă de mei și o felie de pâine pe zi. Muream pe capete, dar nu le păsa. Eu și Gică al tău am avut zile, deși slabi ca doi ogari ne-a ferit Dumnezeu de pneumonie, dizenterie sau alte boli ca astea. Ne-am avut ca frații, ne ajutam unul pe altul ca să rezistăm.

După câțiva ani s-a mai înmuiat puțin regimul, mai puteam să ieșim din lagăr până într-un sat, să cumpărăm câte ceva. Gică al tău, o să fie greu să afli, până la urmă a cunoscut o rusoaică, care lucra în lagăr la bucătărie. Bărbați erau puțini în Rusia, după ce muriseră milioane în război. Rusoaica ne-a ținut în viață, ne dădea mâncare pe ascuns, după ce se întuneca, așa că ne-am mai pus puțin pe picioare. Până la urmă Gică s-a însurat cu ea, rușii mai închideau ochii la căsătorii cu deținuții în ultimul timp, din cauza lipsei de bărbați tineri din țară.

După moartea lui Stalin a început să ne mai dea drumul la cei cu pedepse până în 10 ani. Așa că – atunci când m-au trimis acasă – Gică mi-a zis să trec să te caut și să-ți spun să nu-l mai aștepți. Că el nu mai vine, lui i-au dat  20 de ani, că l-au prins când încerca să evadeze în ’46. Ar mai fi vreo zece, stă să-i facă și rămâne cu femeia aia, cu rusoaica. Să nu-l judeci prea aspru, ca nu i-a fost ușor să ia hotărârea asta.

prizonieri-romani2
Prizonieri români. Sursa: http://negoescuvasile.ucoz.com

Și bărbatul s-a dus șchiopătând ușor prin praf spre șosea, astfel încât după cinci minute nu se mai vedea, de te întrebai dacă prezența sa a fost aievea sau nu.

Din ziua aceea vecina Lenuța și-a reluat drumurile la biserică, și a început să facă iar pomeni pentru bărbatul mort în război, care bărbat mort definitiv a rămas în sufletul ei, până într-o zi din anul de grație 2009, când a intrat și ea pentru ultima dată în biserică.

Acest articol a fost citit de 998 ori!

Please follow and like us:
error

4 Replies to “Amintiri din copilăria mea, episodul 7 – Unde vedem cum în vara lui 1955 Gheorghe Dițu a murit pentru a doua oară

  1. Pînă să oropsească sovieticii prizonierii, armate precum aceea română s-au dus peste dumnealor. Și nu un kilometru-doi.

    În același timp,
    Ceva contribuție nu are și Ion Antonescu, la belelele acelor cătane?
    Ori domnul acela cu barbă, din Cer?

     
    1. După 1940, daca nu ne aliam cu nemții am fi fost ocupați și sfârtecati de tot. In jur toti erau aliatii germanilorsi toti vroiau portiuni de România, excepție sârbii care și ei doreau o porțiune din țară (Banatul). Hitler a gândit criminal de bine miscarea cu diktatul, aducandu-ne in alianța antisovietica.

       
  2. Dumnezeu să-i ierte. Ar fi prea simplu sa arătăm cu degetul spre Antonescu, spre rusi sau spre oamenii regimului de după ’46. Toti ar găsi argumente. Dacă putem face ceva, sa nu mai construim statui pentru „mari romani” și sa cinstim memoria militarilor morți la cotul Donului printr-un vot pro european. Eu alte idei nu am…

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.