Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 502 ori!
Aveam cam 13-14 ani, când a trebuit să pun mâna pe Moromeții lui Marin Preda, s-o citesc și să-l caracterizez pe Niculae Moromete, pentru ora de Limba Română. Paradoxal, dar opera celui care avea să devină scriitorul meu preferat după ce am terminat facultatea, nu m-a impresionat deloc la vârsta aceea. Și cum m-ar fi putut impresiona, când descria întâmplările din Siliștea-Gumești, cu oameni puțin ciudați și cam ciufuți, bătuți în cap de soarele ce încălzea câmpia prăfoasă a Vlașcăi?
Păi se putea compara Siliștea-Gumești cu satul unde trăiam eu, cu Obrejița cea potrivit așezată între deal și câmpie, înconjurată de mii de hectare de vie, trase pe sârmă sau araci, cu livezi și păduri, cu gârla șerpuind pe lângă sat, și cu calea ferată trecând prin capu’ satului? Avea Siliștea moromețiană “zoana” verde ce flanca acea cale ferată, plantația unde stăteam pe iarbă, la umbră, privind trenurile care treceau în goana spre Rm. Sărat, Focșani, sau spre destinații mai ciudate, cu nume exotice ca Pașcani, ori Mizil? Sau avea ea o pădure întunecată, ca cea numită în sat Călugăreasca?, unde mergeam după urzici primăvara și pândeam la Lacul Căprioarelor, până venea vreo ciută speriată să se adape, urmărind-o fascinați, de parcă era o ființă de pe alte tărâmuri rătăcită printre noi.
Și ce oameni din satul lui Moromete se puteau compara cu sătenii noștri, toți oameni speciali pentru mine, cărora le urmăream ore întregi gesturile, zicerile și obiceiurile, minunându-mă câte puteau să scoată din capetele lor cu păr ciufulit, și în plus zmotocit de mașina de tuns manuală a lui Gheorghe Țiganu’, frizerul satului, cel care presta o meserie pe care nimeni din sat nu dorea să o facă? Mașina asta de tuns a fost coșmarul meu vreme de mulți ani, pentru că dinții săi erau tociți și – oricât o meșterea nea Gheorghe – tot “ciupea”, smulgându-mi și lacrimi nenumărate împreună cu smocurile de păr negru și aspru, cu care m-a fericit Dumnezeu.
Avea oare satul lui Niculae oameni ca nea Traian, care era “brigadier” la CAP, funcție care mi-a bântuit copilăria prin rezonanța ei, încât – într-o bună zi – mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe tata: Ce trebuie să faci ca să ajungi brigadier la CAP? Tata s-a uitat la mine ciudat, cu mirare și neînțelegere, s-a gândit puțin la originea întrebării mele, și mi-a răspuns cu ceva obidă în glas: “Să-i pupi în cur pe toți șefii de la CAP, asta trebuie să faci!”. Eu aveam vreo 6-7 ani atunci, asta înseamnă că nu trecuseră decât cam toți atâția ani de când tata intrase în partid și – la două săptămâni după ce intrase – fusese chemat la Regională. Unde i se spusese că acum, comunist fiind, e musai să bage pământul în colectivă. Ceea ce s-a și întâmplat, dar după atâția ani tata tot nu digerase bine întâmplarea.
La noi în Vrancea colectivizarea s-a terminat târziu, pe când m-am născut eu – în ’63 – tocmai se încheiase lupta cu ultimii țărani îndărătnici, cărora comuniștii le luaseră pământurile „la colectivă”. Și încă se mai luptau și cu “partizanii” retrași în Munții Vrancei, ajutați de săteni și înarmați cu arme păstrate din război, care purtau lupte sporadice cu trupele securității, disperate că nu-i puteau termina. Erau foști ofițeri din armata regală, precum și câțiva țărani încăpățânați, care înțeleseseră repede ce este comunismul, preferând să moară decât să accepte această nouă formă de împilare.
Puțină lume știe că rezistența armată împotriva comunismului s-a terminat în România prin 1963 -1965, fiind cea mai îndelungată din toată Europa cucerită de ruși. În 1957 armata condusă de generalul Ceaușescu, cocoțat pe tanc, a înăbușit cu gloanțe revolta sătenilor din Vadu Roșca și Suraia, urmata apoi de protestele celor din Răstoaca și Cudalbi. De aceea mă enervez întotdeauna când aud despre români aprecieri de genul: “popor vegetal, care nu a fost în stare de o revoltă, ca ungurii, cehii sau polonezii”; „mămăliga românească care nu explodează” șamd.
Avem noi ca nație păcatele noastre, am înghițit 45 ani comunismul adus pe tancurile rusești (deși cu noduri), dar oameni ca Elisabeta Rizea, ca cei din Sumanele Negre sau din alte organizații de partizani, au spălat multe dintre ele. Iar ce a mai rămas au spălat martirii de la Pitești, Gherla, Aiud, Rm. Sărat, Periprava și Canal, deportații din Bărăgan, victimele Tribunalelor Poporului și ale plutoanelor de execuție.
Dar să revin la nea Traian, pe care îl vedeam vara în fiecare zi, pe la ora unu după amiază, trecând spre casă pentru ca să prânzească, călare pe bicicletă, purtând întotdeauna cămașă călcată și pălărie ușoară, gri sau bej. S-ar putea ca de fapt această pălărie să fie la originea fascinației mele în ceea ce-l privește pe brigadier. Bărbații din Obrejița purtau și ei pălării, băsci sau șepci, dar acestea semănau cu cele ale siliștenilor, erau pleoștite, decolorate de prea multă purtare, unele moștenite din tată în fiu presupun, după cum arătau. Faptul că nea Traian mânca acasă de prânz și stătea un ceas să-și facă siesta, îl diferenția clar de muncitorii pe care-i păstorea, care mâncau așezați pe jos în câmp, fiecare din traista proprie.
Spuneam că obrejanii purtau băsci, așa făceau mulți dintre români, chiar devenise o parte din uniforma lor de lucru, din salopeta pe care o purtau muncitorii. Aș fi curios să știu cum a pătruns în România basca, această pălărie a locuitorilor din țara ce-i poartă numele. Personal, bănuiesc că a venit odată cu rușii, pentru că în imaginile păstrate din perioada interbelică observ că muncitorii purtau șepci sau pălării, nu am văzut băsci pe capetele lor. E posibil ca “voluntarii” ruși, plecați să lupte în războiul civil spaniol (cu arme, tancuri, avioane și ce mai aveau ei prin curte), fascinați de această variantă de acoperământ a capului, ieftină și ușor de fabricat, să o fi adus în Rusia natală, care s-o fi exportat-o apoi ca port-drapel al luptei revoluționare.
Am purtat și eu bască, chiar am o poză din clasa a I-a, în uniformă și cu bască, privind încruntat spre obiectiv, ca un revoluționar în devenire ce eram! Și-mi aduc aminte de această poză de fiecare dată când îl văd pe Manolo, liderul galeriei naționalei de fotbal a Spaniei, cu imensa bască neagră pe cap, bătând toba la vreun European sau Mondial de fotbal.
Va urma…..
Acest articol a fost citit de 502 ori!
