Din stejar, stejar răsare!

 


foto: https://dropgol.wordpress.com

Atmosferă extraordinară sâmbătă, 27 noiembrie 2010, pe stadionul Arcul de Triumf din București, ridicat la rangul de  sanctuar al rugbyului românesc pentru acest meci. Extraordinară din mai multe puncte de vedere: pentru că este prima dată după foarte mulți ani când văd 5000 de oameni strânși la un meci de rugby în România; pentru că în tribune erau sute de femei și copii voioși, care încurajau cât îi ținea gura echipa “stejarilor”; pentru că pe marginea terenului n-am văzut sute de jandarmi, care – întorși cu spatele la teren – să supravegheze cu ochi scrutători suporterii periculoși; în fine și  pentru că președintele federației române de rugby stătea în tribune(?), dând tonul la scandările galeriei!

Da, dragii mei, n-o să vă vină să credeți dar există un sport de echipă la care femeile și copii pot să vină liniștiți în tribune, fără să trebuiască să-și pună dopuri în urechi. Mai mult chiar, toate femeile arătate în transmisia televizată erau frumoase! Pentru că ce femeie nu este frumoasă, atunci când vine din toată inima să strige și să se bucure de spectacolul oferit de 30 de bărbați care se înfruntă – cavalerește – într-un meci de rugby? Iar copii aveau cu toții ochii strălucitori, fața veselă și erau entuziasmați de  ceea ce vedeau. Ce exemplu minunat este un meci de rugby pentru un copil! Pentru că iată ce a văzut, pe viu, oricare dintre cele câteva sute de copii prezenți la stadion sâmbătă.

În primul rând a văzut 60 de bărbați în adevăratul sens al cuvântului, bine clădiți, bine hrăniți, calmi și relaxați în așteptarea unei confruntări pe viață și pe moarte. Dintre aceștia 30 se dezechipează, intră în teren și se țin pe după umeri, în timp ce fanfara(!) intonează imnurile. Mai mult, cei 15 în echipament galben-roșu cântă cu tărie, aproape strigă, versurile imnului nostru național, cu fiecare vers părând mai montați, mai hotărâți să-și apropie victoria. Câtă diferență față de fake-urile de bărbați din alt sport, cândva frate, numit fotbal.

Apoi copilul mai vede cum căpitanii celor două echipe ascultă, cu vădit respect, ultimele recomandări ale arbitrului de centru. Acesta este și el de regulă un fost jucător de rugby, a condus poate o finală de cupă mondială, și nimănui nu-i trece prin cap că ar putea conduce în mod părtinitor partida. Nimeni nu scrie bazaconii despre el prin ziare, în zilele premergătoare meciului, iar după meci este pur și simplu uitat! Arbitrul și-a făcut datoria, arbitrul poate să plece!

Autoritatea arbitrului, ca și justețea deciziilor celor 2 “judecători” de margine, sunt lucruri de la sine înțelese în rugby. Dacă ești în atac, un jucător al tău este placat, se creează o grămadă spontană, iar la un moment dat arbitrul fluieră lovitură de pedeapsa împotriva echipei tale, tu – ca și căpitan de echipă – oricât ai fi de cătrănit și afectat, te duci calm către dânsul și-l întrebi: ”Ce s-a întâmplat, sir?”. Iar arbitrul îți explică în mod calm, așa cum se aude live în transmisia tv (!): “Omul tău cu nr. 4 nu a eliberat balonul suficient de repede, de aceea ați fost penalizați”. Și știi că chiar așa a fost, iar arbitrul oprește jocul de fiecare dată când există pericolul accidentării jucătorilor în astfel de grămezi.

Va dați seama, oameni buni (asta am luat-o de la Bănică jr.), jucătorii îl întreabă pe arbitru calm, iar acesta răspunde la fel de calm! Nimeni nu înjură/ scuipă/îmbrâncește, nu face gesturi amenințătoare, jucătorii de la fundul grămezii nu urlă de durere, nu se rostogolesc pe jos cu gesturi teatrale, nu cheamă medicul și targa, să-i scoată de pe teren pentru că au fost grav răniți de adversar! După care ajunși pe targă la marginea terenului să sară sprinteni de pe ea și să alerge iute la mijlocul acestuia! Mai mult, publicul nu protestează la decizia arbitrului, nu huiduie/înjură/scuipă/îmbrâncește/dă foc la petarde/rupe scaune. Deși terenul nu are garduri de plasă (ca la zoo), spectatorii de la rugby nu sar în teren să îl fugărească pe arbitru și să-i aplice o corecție, ca la meciul de fotbal Juventus București – Săgeata Năvodari.

Rugbyul este un sport sărac, e clar că n-au mai avut bani și de plase și stâlpi, pentru izolarea spectatorilor față de teren. Așa că au preferat să-i civilizeze. Când jucătorii bat o margine la rugby, cel care aruncă și judecătorul de margine ar putea fi atinși cu mâna de către spectatorii de pe margine, însă cu toate acestea nimeni nu o face. Nici chiar fanii bucuroși că sunt la jumătate de metru distanță de unul dintre idolii lor.

Apoi copilul prezent la meci vede cum unul dintre jucători se lovește serios, pentru că la rugby jucătorii nu se menajează pentru meciul viitor, cu aer de derby, și nu iau cartonașe în mod voluntar, ca să stea pe tușă etapa următoare. Vede cum – dacă este grav (și de multe ori este) – medicul intră pe teren și-i dă primele îngrijiri, în timp ce ceilalți continuă înfruntarea. Fără să se lamenteze două minute pe margine, așteptând aprobarea arbitrului, ca la fotbal.

Care arbitru de fotbal câteodată nu vrea să accepte în ruptul capului că faultul, pe care el nu l-a văzut, a fost foarte serios. Medicul poate intra pe teren și fără aprobare, pentru că spiritul jocului de rugby este unul bărbătesc, accidentările sunt serioase, iar siguranța sănătății jucătorilor este foarte importantă pentru toată lumea.

Și mai vede ceva copilul venit poate pentru prima dată la un meci de rugby. Vede cum jucătorul accidentat, care știe că nu poate să mai continue jocul, se chinuie (uneori ajutat și de medic) să se ridice, apoi părăsește stadionul șchiopătând, cu eforturi mari câteodată, în aplauzele întregului stadion. Are de multe ori lacrimi în ochi, dar de cele mai multe ori sunt lacrimi de frustare, pentru că s-a accidentat și nu mai poate să lupte în continuare. Pentru că bărbații adevărați ies pe picioarele lor de pe terenul de rugby, oricât de gravă ar fi accidentarea.

Micul nostru spectator mai vede la începutul meciului cum antrenorul ia loc zâmbitor în tribună, pentru ca pe parcursul meciului căpitanul de echipă să fie cel ce-și așează în teren și mobilizează coechipierii. Antrenorul știe că ce a fost de făcut pentru pregătirea meciului a fost făcut la timp, rămâne ca încleștarea voințelor din teren să decidă câștigătorul. Așa că nu sparge cu piciorul plexiglasul băncii de rezervă, furios la extrem, când echipa lui ratează un eseu. Atunci când căpitanul trebuie să iasă din teren, accidentat sau epuizat fizic, el nu aruncă banderola celui mai apropiat coleg, spunându-i “dă-i-o lui Gigel!”, iar Gigel supărat să refuze să o primească și să o lase să zacă pe jos!

Iar sâmbătă acest tânăr spectator ar afla că domnul în costum elegant așezat în primele bănci din tribună, alături de alți domni în ținută sport, este președintele federației de rugby, venit la conducere pe fondul unor rezultate neconcludente din preliminarii. La fotbal funcțiile de genul ăsta sunt pe viață, mai mult chiar, nu m-ar mira s-o văd pe Raluca Sandu șefa federației de fotbal, când taică-sau n-o mai putea să numere banii din ursuleț. Acest domn a mers în vestiarul băieților când a devenit șef de federație și le-a spus ceva de genul: “Știu că toată lumea crede că am ratat calificarea, eu vă spun că ne putem califica la baraj. Va fi greu, dar o putem face!”. Nu le-a spus: ”Vă măresc prima de calificare la 200.000 de euro, numai să vă calificați.”

Apropo, dacă știe să citească, micul suporter va afla din ziar că pentru calificarea în mod consecutiv la a VII-a Cupa Mondială(!), fiecare jucător va primi 2000 euro! Da, ați citit bine, doar 2000 euro. Cam cât primește într-o săptămână orice ratat de fotbalist din prima ligă, născut “talent” și retras  “tânără speranță” la 30 ani! Care pe deasupra mai primește și apelative eculubrante, de genul: prinț, diamant, vrăjitor, briliant etc. Și dacă voi credeți că a doua zi ziarele de sport au măcar jumătate din ziar dedicată  acestei unice performanțe, eu va spun că vă înșelați.

Meciul de rugby se încheie și el într-un mod special: așezați pe 2 rânduri învinșii îi așteaptă pe învingători pe drumul spre vestiar, aplaudându-i în semn de recunoaștere a supremației din meciul respectiv. Mai lipsește ca un jucător din echipa câștigătoare să ofere o năframă unei frumoase domnițe din tribună, dedicându-i victoria, pentru ca să te crezi la un turnir cavaleresc din evul mediu!

Văzând toate aceste lucruri pomenite mai sus, precum și multe altele ce nu-mi vin acum în minte, cum credeți că se va comporta micul spectator peste 10-15 ani, când va lua loc în tribună în calitate de mare spectator ?

Acest articol a fost citit de 95 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.