Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 581 ori!
Mergeam agale printre clădiri din cărămidă cu aspect ponosit, instalații ruginite ce păreau abandonate de mult și depozite cenușii cu ușile metalice larg căscate. În dreapta mea un amalgam de macazuri și linii ferate întretăiate alcătuiau parcă un labirint metalic, din care nici un inginer iscusit ca Daedalus n-ar fi reușit să scape. Doar dacă nu-și făcea aripi, și se avânta în văzduhul de deasupra lor. Aleea îngustă cotea in mod neașteptat câteodată, iar uneori asfaltul vechi era înlocuit de porțiuni de piatră și pământ, semn că meșterii ce-l turnaseră nu se prea omorâseră cu firea, să o facă cum trebuie.
Șuieratul sinistru al câte unei locomotive aflată la manevre întrerupea liniștea zilei de vară, smulgându-mi câte un tresărit. Era cald, dar așa cum era de obicei vara cald în Brașov, adică temperatura ar fi fost categorisită drept plăcută în orice oraș de câmpie. În spatele meu bulevardul abia se mai ghicea, ascuns parțial de clădirile prăfuite și gardurile de beton delimitând nu se știe ce. O bucățică din acoperișul gării Bartolomeu, cu geamurile sale înguste și înalte, se mai zărea undeva, la periferia imaginii.
Ținta mea era căminul de nefamiliști al CFR-ului, unde își avea cartierul general frate-miu Cornel. Poziția căminului te obliga să străbați – vreme de vreo douăzeci de minute – lumea din spatele gardurilor CFR-ului. O lume nouă, ciudată și totuși neașteptat de indiferentă pentru mine. La urma urmei nu era decât un alt sector din cuprinsul Brașovului, orașul pe care-l iubeam cu patimă de la vârsta de zece ani, când coborâsem prima dată pe peronul gării sale. Aveam doi frați aici, unul însurat și așezat la casa sa, ceea ce constituia o adevărată binefacere pentru un puști dintr-un sat mic, de pe valea Slimnicului. Asta pentru că în vacanța de vară mergeam să stau două săptămâni la fratele cel mai mare, prilej de experiențe inedite și fascinante. Una dintre ele era să descopăr orașul bătându-l cu piciorul și troleibuzul, după o metodă personală.
În fiecare zi luam troleibuzul din zona Uranus, unde locuia fratele meu, mergeam cu el multe stații, fără să le număr, apoi coboram pur și simplu la întâmplare. Mă plimbam prin zona respectivă până oboseam, studiind tot ce mi se părea de interes: clădiri, cofetării, cinematografe, statui, piețe, licee, apoi – la apariția plictiselii – săream în alt troleibuz. Repetam figura de două – trei ori pe zi, până mă lua foamea și mă retrăgeam la “garaj”. E foarte interesant să descoperi un oraș după un astfel de algoritm, uneori le povesteam fraților despre lucruri văzute de mine în oraș, pe care nu erau în stare să le recunoască, de bună seamă fiindcă nu le văzuseră niciodată.
Mergeam deci prin peisajul industrial „de peste linii”, cu gândurile cam aiurea, când mă trezesc strigat de un glas pițigăiat, ce părea să vină de undeva de sus:
-Nenea, nenea, dacă îmi dai un leu ți-l arăt pe Stalin!
M-am uitat mirat în jur, n-am văzut pe nimeni, așa că am crezut că strigătul nu mi-era adresat.
-Nenea, nenea! Dacă-mi dai un leu ți-l arăt pe Stalin, să mor io !
În sfârșit am depistat emitentul apelului, în persoană unui țigănuș de vreo 8-9 ani, care stătea periculos de dezinvolt pe un gard de beton, cu aspect prăfuit, înalt de cam doi metri, legănându-și nepăsător picioarele. Miroseam o țeapă, dată fiind aparența celui ce-mi făcuse propunerea, dar curiozitatea îmi fusese stârnită, de parcă țigănușul știa cât de mult mă pasiona istoria! Totuși, mă gândeam, de unde să știe un copil de vârsta lui despre Stalin, ca să inventeze ceva legat de el? O fi auzit povești de la bătrânii țigani deportați de Antonescu către Bug? Poate era totuși ceva de văzut aici, mai ales că – până să moară dictatorul rus – Brașovul fusese redenumit Orașul Stalin, în cinstea acestuia.
-Unde este Stalin, măi puță? Ia zi!
-Da’ îmi dai leul, dacă ți-l arăt? Ai un leu?
-Am, mă “pistruiatule”, uite-l aici. Dacă merită ce o să văd, e al tău. Înainte însă nu ți-l dau. Dacă vrei așa, bine, dacă nu – pa!
-Bine, da’ dacă nu mi-l dai după aia te spun lu șor-mea, și te bleastemă, că e vrăjintoare mare!
-Ehei, dacă e “vrăjintoare”, e musai să ți-l dau. Hai că n-am timp toată ziua, unde este?
La aceste cuvinte țigănușul se hotărî, se aruncă jos de pe gard de parcă plutea, și-mi făcu semn să-l urmez. Urmă o expediție itinerantă printr-o spărtură de gard, completată de traversarea unei curți abandonate, deschiderea ușii ruginite a unei hale dezafectate și – surpriza cea mare – Stalin în toată măreția lui. Pe pardoseala halei zăcea, uitată de timp, o statuie gigantescă a dictatorului, înaltă de 8-10 metri cel puțin, dintr-un bronz cu urme de oxizi.
Eram pur și simplu siderat! Văzusem la televizor statui ale lui Lenin și Stalin, amplasate în orașele sovietice, vedeam că sunt mari, însă doar acum, stând lângă una dintre ele răsturnată într-o parte, îmi dădeam seama de proporțiile lor gigantice. Statuia ecvestră a generalului Suvorov, ce tronează și acum în satul vecin Dumbrăveni, pe un deal de lângă șoseaua Bucureșți – Suceava, mi se părea de jucărie. Ce macara putea mișca o astfel de statuie, ca să o pună pe soclu sau să o dea jos? Ce minți de ingineri puteau să creeze forma în care să se toarne o asemenea statuie, fie ea chiar și făcută din bucăți?
foto: wikimapia
Macaraua gigantică, ce rula mai mult ca sigur pe o cale ferată, cea care mișcase gigantul de bronz din centrul orașului până la periferie, suferise probabil o sincopă la debarcarea ei, pentru că degetul arătător de la mâna dreaptă se rupsese și zăcea alături de statuie. Am încercat să-I cuprind cu brațele și abia am reușit! Era acel deget cu care Stalin, pe cap cu nelipsită șapcă, le arăta popoarelor înrolate în cruciada comunismului drumul spre victorie! Paradoxal, dar indicatorul acesta socotit de către unii mesianic, se rupsese primul după mutarea statuii.
Brașovul purtase vreme de mai mulți ani numele de Orașul Stalin, fiind unul dintre cele 14 orașe europene ce fuseseră rebotezate așa de către politrucii locali, ce făceau sluj în fața „geniului sovietic”. În România legenda spune că atunci cand s-a hotarat fabricarea unui salam uscat, de calitate, inițial ar fi fost ales Brasovul (Stalin), dar un activist și-a dat seama la timp că „Salam de Stalin” nu sună bine, pentru principalul produs local cu care Sibiul se mândrea! Lingușeala față de sovietici mersese mai departe, iar pe dealul Tâmpa se scrisese – din brazi înconjurați de foioase – spre gloria titularului, numele de STALIN. După moartea sa, când Hrușciov a început campania de demascare a crimelor odioase înfăptuite de Stalin (de el singur, partidul n-avea nici o vină), s-a întâmplat într-o noapte o mare nenorocire.
De la o țigară aruncată aiurea, probabil, pădurea de pe Tâmpa a luat foc, pompierii brașoveni s-au mișcat greu datorită lipsei de pregătire, sau poate faptului că erau ardeleni, astfel încât atunci când au ajuns mașinile la locul faptei dezastrul se produsese. Zona cu scrisul arsese aproape în întregime. Zece ani de orașul Stalin fuseseră prea de ajuns.
-Nenea, a zis țigănușul, îmi dai leul acuma? Că eu ți l-am arătat!
M-am trezit la realitate, puțin buimac, puțin speriat, de parcă cine știe ce duhuri rele bântuiau locul. Am scuturat din cap și i-am întins leul de metal, apoi am plecat mai departe, gândindu-mă fără să vreau la fraza de debut a Manifestului Partidului Comunist al lui Marx:
-O stafie bântuie Europa.
Acest articol a fost citit de 581 ori!
