Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 451 ori!
Am scris in episodul 9 al amintirilor din copilaria mea despre romanul care, dupa aproape 30 de ani de detentie in gulagul sovietic, se intoarce in satul natal din M-tii Apuseni, ca un Ulise in Ithaca natala. Ce resort intim i-a manat pe acesti oameni catre casa, dupa incheierea calvarului prizonieratului, ce resort intim i-a tinut in viata, le-a salvat sanatatea mintala si i-a facut sa se impotriveasca mortii si indobitocirii? Cum se potriveste atitudinea lor, determinarea lor, cu postura noastra de popor mioritic, resemnat usor in fata mortii, asa cum niste critici literari si niste filozofi de circumstanta s-au grabit sa ne catalogheze?
Uita acesti analisti (folosesc termenul in sens peiorativ, cum din pacate a ajuns sa fie socotit firesc in zilele noastre datorita televiziunilor), ca ciobanul mioritic este urmasul unui lung sir de alti ciobani, care acum doua mii de ani pasteau oile exact in aceleasi locuri, botezandu-si copii cu nume ca Dapyx, Zyraxes, Roles, Duras, Scorilo, Rubobostes sau Decebal (cel inchinat cerbului, in limba sanscrita)? Uita ca pentru inaintasii nostri moartea era prilej de bucurie, era socotita o eliberare si un transfer intr-un alt plan spiritual, mai ales daca se petrecea in lupta? Uita ca stramosii nostri trageau cu sageti spre ceruri, ca sa-l sperie pe zeul ploii, atunci cand acesta zabovea prea mult pe aceste meleaguri?
Nu ar trebui sa vedem in moartea ciobanului mioritic, parabolizata intr-o nunta cu elemente cosmice, mai degraba o perpetuare a spiritului daco-get? A acelui spirit care prin moarte se elibera si pe care o cauta fara frica? Sa nu uitam ca daco-getii petreceau la inmormantari ca la nunta, fericindu-l pe cel ce s-a inaltat langa zei, in timp ce-l cainau si-l plangeau pe noul nascut, sosit in aceasta lume plina de greutati.
Cum se impaca resemnarea “mioritica” (sau mamaliga romaneasca inerta, sau poporul vegetal al Anei Blandiana) cu gestul taranului roman care pleaca din gulag catre casa – element sacru, de neuitat, catre familie si catre tara sa, fara sa bage in seama cantecele sirenelor ce l-ar fi impiedicat sa o faca, fara sa-si puna ceara in urechi pentru a nu le auzi?
Cum se impaca asta cu gestul a sute de tineri care, in decembrie 1989, au ingenuncheat in strada langa Universitate, aprinzand lumanari si asteptandu-si hotarati moartea, dar strigand la unison:
– Vom muri dar vom fi liberi!
Cum se impaca resemnarea sus pomenita cu gestul miilor de partizani care au luptat douazeci de ani ascunsi in munti impotriva comunismului, zi de zi, glont cu glont, in loc sa-si astepte resemnati moartea, sau sa-si caute un loc caldut in noua oranduire?
Sau cum se impaca asta cu gestul lui Calin Nemes care, aflat in fruntea demonstrantilor de la Cluj in decembrie 1989, a mers in fata soldatilor, si-a descheiat camasa si a strigat la ei: “Trageti, ma, am o singura inima!”, primind cu zambetul pe buze gloantele izbavitoare? Tot ca pe o lipsa de resemnare vad si sinuciderea sa de dupa doi-trei, cand moartea a fost primita mai usor decat mistificarea careia ii cazuseram victime cu totii.
Si pentru ca dacii se bucurau la moartea cuiva, iar simtul umorului a insotit acest popor de-a lungul istoriei, chiar daca a lunecat usor spre bascalie deseori, tinerii ingenunchiati in fata mortii langa Universitate, asteptand tancurile care sa-i striveasca sub senile, au mai strigat si o alta lozinca:
– Ceausescu cine esti?/ Un cretin din Scornicesti!
Daca tot ne-am amintit de Calin Nemes, pe care-l vedeti in poza de mai sus dezvelindu-si pieptul in fata soldatilor, sa ne amintim si cateva din vorbele lui din anii ‘ 90:
-Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu.
Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
Călin Nemeş, articol apărut în România liberă pe 25 aprilie 1991
Acest articol a fost citit de 451 ori!
