Acest articol a fost citit de 631 ori!
Una din figurile care păreau împrumutate din cărțile lui Hasek despre Svejk era cea a colonelului Gligor, comandantul meu de batalion, dacă pot spune așa. De ce păstrez semnul îndoielii asupra afirmației? Pentru că numeric socotind, noi – soldații cu termen redus – aveam efectivul unei companii, după regulile armatei române comuniste. Când a fost vorba să fie încredințată conducerea ei cuiva din unitate, opțiunea a fost acest Moș Teacă de care vă pomeneam, care – date fiind calitățile lui de mare comandant de oști – rămăsese fără “colegiu”, cum ar fi spus nenea Iancu. Cum trebuia să aibă și el o comandă, o primise pe aceasta, lucru pe care nu-l aprecia de loc, pentru că la gradul lui s-ar fi cuvenit să comande un batalion. La gradul lui, dar nu și la intelectul lui!
Așa că ne prăpădeam de râs când, la adunarea companiei pe platou, Gligor ne comanda teatral: “Batalion, la dreapta!”,”Batalion cu pas de defilare, înainte maaarș!”. Amuzamentul nostru era completat și de faptul că tipul arăta exact ca Hitler, așa cum l-a parodiat Chaplin în “The great dictator”. Avea acea celebră mustață tip muscă, era mic și crăcănat, brunet și cu ochii ușor injectați, iar când se forța să ne țină discursuri educative începea să se bâlbâie exact ca Ceaușescu, “comandantul suprem” al armatei din care făceam parte, noi temporar, el pe viață.
Colegul meu Jescu, zis Zeba, un scump de pe meleaguri botoșănene, căzuse în admirație în fața perlelor de limbaj ale colonelului, astfel că avea tot timpul la el un carnețel și un creion bont, notând totul pentru a avea de ce să râdă la bătrânețe, după cum mărturisea. Când ne strângeam seara în dormitor Zeba ne citea cele mai savuroase perle, culese din unitate, iar în cele 9 luni de armată umpluse carnețelul de la un capăt la altul. Singurul contracandidat serios pentru colonel era Rășcanu, plutonierul de companie, căruia noi îi pronunțăam numele Ră-canu, înmuind “s” – ul până la dispariție, ceea ce-l scotea pur și simplu din minți.
Deși comandantul nostru, al Companiei a V-a, ne boteza “batalionul V”, de fapt cred c-ar fi trebuit să ni se spună Compania a VII-a, dacă ne-am fi raportat la isprăvile noastre. Îmi amintesc o zi când ne-am adunat la raportul companiei de dimineață, după înviorare, iar Gligor a sosit surescitat, roșu la față, bâlbâindu-se mai mult ca de obicei și perorând cu voce tare:
-Tovarăși militari! În această noapte o mână criminală a dat cu piciorul și a spart chiuveta de la spalatorul 2! Dacă până diseară cel ce a făcut-o nu recunoaște, vă tai… vă tai… vă tai accesul la baie sâmbătă!
Binențeles că apoi s-a oprit, blocat de felul în care noi ne forțam să ne oprim hohotele de râs, deși amenințarea cu baia ne produsese fiori reci pe șira spinării. Asta pentru că doar sâmbăta aveam dreptul la baie, baie care dura cam 3-4 minute! Merita să ne vezi sâmbăta duși cu plutonul la baie de catre plutonierul Rășcanu, încolonați, dar îmbrăcați doar în pantalonii de pajama, în papuci și cu ustensilele necesare în mână. Baia amintea foarte bine de baia similară de la Auschwitz, unde se petreceau scenele abominabile cu gazarea. Aceiași pereți decojiți, aceleași săli mari cu țevi aparente, cu dușuri fără ciuperci și fără robineți, suspendate cam la 3 metri înălțime.
Ne dezbrăcam în hol și intram în baia propriu-zisă în costumul lui Adam, cu săpunul în mână, așteptând să vină apa. Fiecare plasat cât mai aproape de un duș, în jurul căruia stăteam grupați ca petalele unei flori, ca să prindem ceva apă. Plutonierul dădea drumul la apă, în timp ce vreun hâtru dădea o comandă inexistentă, de genul: „Atențieee, spălați”! Apa curgea cam 3-4 minute, timp în care trebuia să te uzi, să te sapunești o dată, să te clăteșți, să te șamponezi, să te speli pe cap și să te mai clătești o dată. Dacă nu te mișcai repede rămâneai cu săpunul sau șamponul pe ține, spre amuzamentul celor mai rapizi.
Lipsa cronică de igienă impusă de regulile unității privind baia săptămânală ne disperase, așa că episodul cu “mâna criminală ce dădea cu piciorul și spărgea chiuveta” avea o explicație perfect logică, o să vedeți imediat de ce. Seara stingerea era la 21.30, așa că de la ora 21.00 trebuia să mergem pe rând la spălător, ca să ne facem toaleta de seară. Ingeniozitatea noastră de viitori ingineri ne făcuse să găsim o soluție ca să ne spălăm și pe corp, deși spălătorul era prevazut doar cu 10 chiuvete, fiecare cu oglinda ei, puse față în față câte 5. În primul rând a trebuit să “completăm” 3 metri de furtun de cauciuc.
Pentru cei care n-au făcut armata, trebuie să afle că în armata nimic nu se fură, totul se “completează”! Te trezeșți într-o dimineață când te îmbraci că nu mai ai centură, sau bonetă, sau ciorapii (dacă erau spălați, bineînțeles)? Nu-i nimic, taci din gură și în noaptea următoare “completezi” ceea ce-ți lipsește.
După ce ne procurasem furtunul, restul a fost floare la ureche: îl introduceam pe țeava rotundă a unei chiuvete și dușul ad-hoc era gata, mai aveam nevoie doar de un servant, care să-l îndrepte spre noi și să dea drumul la apă. Era un circ întreg seara să vezi 3-4 băieți goi stând aliniați la perete în spălător, în timp ce un altul îi stropea cu furtunul, așa cum pun polițiștii tunul cu apă pe protestatari, în țările unde apa este ieftină (nu pot să-mi imaginez scena respectivă într-o țară africană, de exemplu). Cum nu era timp pentru toată lumea să prindă furtunul, unii mai puneau picioarele sus în chiuvete ca să și le spele, în timpul regulamentar de spălat, care era drămuit și el.
Așa că probabil unul ca mine, de 1,92 metri, sau ca Mitrea, care cred că avea cam 120 kg, o făcuse cu mai mult entuziasm și spărsese o chiuvetă, spre disperarea lui Gligor. Acest Mitrea, care era un tip deosebit de calm, avea un trup cum nu mi-a fost dat să văd prea des în viață, pentru că părea turnat într-o formă circulară, de sus până jos, pe o înălțime de 1,70 metri. Avea o ceafă de bulgar eminescian, picioare și mâini groase și musculoase, singura comparație care cred că i s-ar potrivi fiind cea cu Hulk, eroul de benzi desenate. Mai puțin culoarea, care la Mitrea era dată de soarele excesiv al Bărăganului, de pe malurile Lacului Sărat. Făcuse rugby și asta se vedea, pentru că avea câteodată mișcări neașteptat de rapide pentru fizicul său impunător.
Mi-am adus aminte de el pentru că în primul an de facultate, exasperat de orasul Brașov – care nu avea și el un lac, un râu, cum avea Brăila – a venit la mine, care de pe la 10 ani băteam orașul și-l știam ca pe propiile buzunare, întrebându-mă:
-Băi, Măcrinus, pe aici prin orașul asta nu poți să faci și tu o baie ca lumea, nu există nici un loc de scăldat?
-Ba da, mon cher, poți să mergi la ștrand la Noua dacă vrei. E cam în partea cealaltă de oraș, dar cu troleul ajungi în jumătate de oră. Vrei să-ți explic cum ajungi?
-Da, măi, spune-mi că nu mai rezist așa, îmi fierb creierii în cap de căldură.
Dacă aș fi știut ce avea să se întâmple mi-aș fi mușcat limba și nu i-aș fi spus nimic. Cert este că a doua zi, care era zi de luni, m-am uitat după el prin amfiteatru, ca să-l întreb cum a fost baia, dar nu era la școală. Așa că l-am întrebat pe Șacalu’, șeful lui de grupă, dacă știe ceva despre el.
-Da, măi, fire-ai al dracu, binențeles că știu, că de-aia sunt eu șef de grupă și voi nu! Este în spital, și-a spart capul dobitocul și s-ar putea să aibă și ceva la coloană, sper să nu fie nimic nasol.
-Cum și-a spart capul, Șacale?, că la ce cap pătrat are ăsta nu credeam că se poate.
-Ete că se poate, băi, fire-ai al naibii. Am fost toți ieri la ștrand, că era cald, iar dobitocul nici nu s-a dezbrăcat bine că a și sărit în apă, de parcă era ăla, Weissmuller, care-l juca pe Tarzan. Numai că s-a aruncat în partea mai mică a ștrandului, aia pentru kinderi, unde este apa mică de vreun metru! Și s-a dat cu capul de cimentul de pe fund. S-a umplut de sânge, a leșinat, de-abia l-am ținut deasupra apei să nu se înece. A trebuit să se adune vreo 10 oameni, ca să reusim să-l săltăm pe marginea piscinei și apoi în salvare.
Mitrea a reapărut în cămin, după vreo două săptămâni de spitalizare, dar într-o cu totul altă prezentare. De la brâu în sus era pus tot în ghips, cu excepția mâinilor, feței, urechilor și a unei găuri în ghips în creștetul capului. Arăta atât de caraghios, că s-a lipit imediat de o poreclă nouă, care l-a însoțit toată facultatea, aceea de Țestosul. Umbla ușurel de la o cameră la alta și se ruga de orice cunoștință să-l ajute să se scarpine. Era cald afară, transpira sub ghips și avea niște mâncărimi groaznice. Fiind așa de încorsetat nu putea să se scarpine și se chinuia rău de tot. Dar colegul nostru Mircea, poreclit Ingineru’ încă din armată pentru simțul lui tehnic, a descoperit soluția care i-a găsit alinarea, apărând într-o zi cu 2 spițe de bicicletă și spunându-i:
-Nu poți să te scarpini, grasule? Ia încearcă cu astea!
Și i-a arătat cum să strecoare spița pe sub ghips, cu partea cu protuberanța de prindere de jantă în față, și mișcând-o dute-vino să-și astâmpere mâncărimea. Rar am văzut om mai fericit decât Mitrea în acele momente, nici dacă i-ar fi dat Deliu nota 5 la mecanică la examen, fără să-l asculte deloc, tot nu s-ar fi bucurat atât.
Revenind la armată ați văzut că rezolvam problemele din mers, în tot ceea ce ținea de confortul personal, lucru care nu ne ieșea însă și când era vorba de instrucție. Aici eram coșmarul oricărui comandant cu spirit de militar în sânge, fie pentru că păream să nu înțelegem cele mai simple manevre, fie pentru că le făceam intenționat pe dos. Făceam armata într-o școală de subofițeri activi, de APV-iști cum le spuneam noi ușor disprețuitori, inițialele venind binențeles de la Armata Pe Viață. Deși începusem instrucția odată cu ei, în septembrie, ei defilau pe platou cu arma la umăr, bătând pas de defilare și cântând în gura mare, în timp ce noi ne chinuiam încă să învățăm prima strofă dintr-un cântec. Și culmea – textul cântecului respectiv era despre ultima zi de armată petrecută în unitate!
Problema n-ar fi fost așa de mare dacă nu s-ar fi apropiat rapid depunerea jurământului militar, când toată suflarea de răcani trebuia să defileze cântând prin fața tribunei oficiale, unde avea să fie prezent chiar și un general. Prezența unui general în unitate dădea fiori mulțimii APV-iste, ceva în genul fiorului mistic al credincioșilor când ating sfintele moaște ale unui martir sanctificat. De data aceasta avea să fie generalul Cheler, un tip impozant și destul de haios când l-am cunoscut mai bine, la susținerea examenului de sublocotenent de la sfârșitul armatei.
Comandantul unității, disperat de lipsa progreselor noastre, ne-a dat pe mâna unui maistru militar de la fanfara unitatii, un om cam la cincizeci de ani, ordonându-i ca până la jurământ să ne facă să ne descurcăm onorabil. Acesta, un om inteligent și cu bun simț, ne-a adunat, ne-a pus să cântăm, să defilăm cu arma la umăr, cu baioneta pusă conform regulamentului, să batem pas de defilare, după care ne-a dat adunarea.
-Măi, băieți, stați în jurul meu ca să auziți cu toții. Mai avem o săptămână până la jurământ și voi sunteți varză. Nu cred că nu puteți voi să faceți mai bine toate astea, de vreme ce ați intrat la o facultate, dar asta nu-i treaba mea. Eu trebuie să fac ceva să trecem onorabil evenimentul. Și am câteva idei. O să defilăm cu pistolul automat spânzurat de gât în față, cu mâna stânga pe patul lui de lemn. Așa nu trebuie să-l stăpâniți doar cu palma când stă în sus pe umăr, cu baioneta pusă cum cere regulamentul, ca să mai faceți și vreo belea și să vă scoateți ochii. Pas de defilare vă învăț eu în două-trei zile, cu muzica însă nu știu ce facem, că sunteți afoni rău. Vedem noi până la urmă.
Și iată că în ziua mult așteptată, după elevii de școală militară care defilau primii, am apărut și noi pe platou, eu primul în rândul dinspre tribună, cu uniforma mea de altă culoare decât restul lumii. Comandantul unității era disperat, pentru că aflase de la maistrul militar că mai mult de o strofă de cântec nu reușisem să învățăm, așa că dacă începeam să cântăm când intram pe linia dreaptă din fața tribunei, aveam să terminăm strofa chiar în fața generalului, nemaiavând cu ce continua. Penibilă situație, dătătoare de coșmar pentru orice ofițer de carieră.
Am început să batem pas de defilare pe linia dreapta, destul de bine și de cadențat, cu mâna pe patul de lemn al automatelor de la piept, cu mănuși albe, bocanci strălucitori și uniformele călcate cu dungă. Era un stil de defilare pe care îl mai văzusem doar în filme, la soldații Wermachtului ce defilau prin fața Reichstagului, pe vremea lui Hitler, poate și pentru că ei erau la vremea aceea singurele trupe regulate din lume dotate cu pistoale automate. Totul mergea șnur, băteam tare din bocanci și cântam de ne săreau bojocii versurile primei strofe, care s-a terminat exact când am întors capetele spre tribuna oficială, pentru onor la general.
Comandantul nostru a perceput momentul de pauză de după prima strofă, când toți plămânii trăgeau cu nesaț aerul lipsă în piept, s-a făcut mic în spatele generalului, în așteptarea dezastrului. Când, spre mirarea lui, o sută de tineri militari au atacat strofa a doua a cântecului… fluierând-o! Fluieram de mama focului, o chestie care ne plăcea la nebunie, iar rezultatul era extraordinar, doar pe genericul final al unor filme americane mai auzi fluierându-se o melodie de război așa de frumos. Am terminat mândri defilarea, iar generalul Cheler s-a declarat foarte impresionat de ideea cu fluieratul, neîntâlnită până atunci, chemându-l pe maistrul de muzică care avusese ideea și felicitându-l personal!
Acest articol a fost citit de 631 ori!
Generalul Cheler, comandantul Armatei a 4 a, cu sediul principal la Cluj era un tip de nota 20! Faza cu spalatorul de sambata era aidoma si la graniceri, la Carei, unde-am avut norocul sa servesc sub drapel tara…la noi, de juramant, ne-am potcovit bocancii cu blancheuri, niste piese semirotunde, de metal, ce se prindeau in cuie de talpile bocancilor…iti dai seama ce zgomot faceau cateva sute de picioare ce bateau vartos pas de defilare pe un platou cu piatra cubica, in curtea interioara a unitatii…zdranganeau geamurile unitatii, stand gata sa se sparga de la atata zgomot…
vad ca ai avea ce scrie si tu, Vali…