Amintiri din studenție, episodul III – Despre germenii “capitalismului” în comunism – 1

Acest articol a fost citit de 488 ori!

L-am pomenit în alt text pe colegul meu Șacalu, șef de grupă – ca orice oltean care se respectă – care-l păstorea printre altele și pe Mitrea, zis Țestosu’. Acest Șacalu era o figură fără pereche, ascuțit la minte dar și la gură, în ce privește ultimul organ amintit fiind capabil de debite verbale greu de închipuit pentru noi, oamenii normali (orice o fi însemnând asta). Interesant este că la Șacalu în cameră se închegase o gașcă greu de descris, o combinație de olteni iuți la vorbă și ardeleni hâtri și potoliți, despre care ne era imposibil să înțelegem cum de se împacă așa bine. Adevărul este că și la mine în camera, în anul I de facultate era România Mare în miniatură. Vă dați seama cam cum decurgea o dispută locală în cameră, despre chefuri ce să mai vorbim!

Dar să revenim la “echipa morții”, cum le spuneam noi celor din camera 13, echipă care avea un membru, Popică, dotat chiar și cu o mașină personală! O Dacie pe care noi o priveam cam cum se uită copii noștri la un Ferrari ultimul răcnet. Să fii student și să ai mașină în fața căminului, cu care să poți merge la ore dacă întarziai să te trezești dimineața, să plimbi o gagică “la pădure” prin împrejurimile Brașovului sau să mergi după bere când se termina în mijlocul chefului, ăsta da vis! Cei de la camera 13 vădeau talent de întreprinzători încă de pe vremea lui Ceaușescu, așa că în scurt timp se băteau cu cei de la camera 6 pentru supremația vânzării de bere în cămin.

Vânzarea de bere se făcea în mod clandestin, inițiativa particulară fiind condamnată de către comuniști, așa că la avizierul din holul căminului vedeai doar o hârtiuță pe care scria BR 6, sau BR 13. Bineînțeles că nu se vindea doar bere în căminele studențești, articolele cele mai căutate erau blugii, țigările, cosmeticele și anticoncepționalele! Constănțenii dominau piața blugilor, a tricourilor marinărești și a țigărilor, mai ales Assos și Marlboro, maghiarii pe cea a cosmeticelor și anticonceptionalelor, piața berii fiind cea mai deschisă și mai concurențială! O bere costa 5-6 lei în alimentară, atunci când aveai noroc s-o găsești, iar în cămin se vindea cu 10 lei, lucru normal,de vreme ce o găseai la orice oră îți dicta pofta

Băieții de la 13 aveau tot timpul bere, puteai să mergi și la trei noaptea să cumperi una. Băteai discret în ușă, apărea un tip chior de somn care scotea capul pe ușă și întreba doar atât: Câte? După care comanda era onorată rapid, plăteai și plecai. La doua – trei zile primeam vizita unui locatar de la camera 13, care ne spunea uitându-se pe o notiță:

-Bei, aveți 4 sticle goale să ne returnați, scoateți-le!

Sticlele erau imperios necesare întreținerii ciclului de aprovizionare, pentru că se dădeau la schimb la alimentară. Îmi amintesc vremea cea mai de restriște din studenție, când pentru o lună de zile am cumpărat bere cu 11 lei, care era greu de găsit chiar și așa. Era perioada când fabrica Aurora din Brașov intrase în revizie tehnică, iar orașul trecea printr-o cruntă secetă. Ȋnsă spiritul întreprinzătorilor nu lâncezea nici atunci, astfel încât după câteva zile grele am avut surpriza ca afișul cu “BR13” să apară iar la avizier. Am dat buzna la șacali (extensie de la Șacalu, care se încetățenise în limbajul nostru), unde pe ușă trona un afiș scris pe un A4: BR-11 lei. La naiba, 11 lei pentru o bere era cam jegmăneală, dar setea birui așa că am intrat.

-Servus, șacalilor! Dați-mi și mie una. Băi, dar nu e cam mult 11 lei?
-Nu e mult, bei, fire-ai al dracului, că e cărată cu mașina lui Popică tocmai de la Azuga de la fabrică, trebuie să ne recuperăm benzina. Că dacă n-am fi noi ați muri dracului de sete, bei, fire-ați ai naibii!

După ce afacerea cu bere a  început să producă, șacalii s-au gândit cum să ia fața concurenței, care la început era destul de numeroasă. Mi-aduc aminte că la un moment dat ne-am băgat și noi, băieții de la camera 5, în bussines. Am cărat 2 navete cu mâna de la alimentara de pe strada Lungă, unde o mituisem pe vânzătoare să ni le oprească, am pus anunțul la avizier și ne-am luat de treabă. După vreo 5 zile, când s-a terminat marfa, Ingineru’ – ca unul mai analitic – a făcut socoteala:

48 sticle cumpărate x 5 lei = 240 lei.
Șpagă vânzătoare = 25 lei.
19 sticle vandute x 10 lei = 190 lei.
29 sticle băute de noi = 0 lei
Profit:  – (minus) 75 lei.

Și  așa s-a terminat prima noastră experiență într-ale economiei de piață!

După ceva timp, mergând să iau o bere de la șacali, am avut surpriza să fiu întrebat:

-O bei aici sau la tine?

Nu știam ce înseamnă aici, așa că fiind curios am ales să o beau la ei. Imediat au dat o perdea la o parte, scoțând la vedere o masă de restaurant cu 4 scaune, îmbrăcate cu huse frumoase, mi-au adus un pahar de bere, șervețel și scobitori(!), totul pe o tavă de inox. Pe masă erau deja  4 tacâmuri complete, farfurii, scrumiere, suport de șervețele, toate purtând siglele unor restaurante brașovene foarte familiare nouă. Pe tava de inox și pe tacâmuri era chiar ștanțat de niște oameni de bine: “Furat Postăvarul”. Te simțeai deci chiar ca la restaurant, comesenii  îți făceau și conversație, ce putea să fie mai plăcut?

Abilitatea șacalilor de a procura tot ce le trebuia “împrumutând” de la restaurantele brașovene a devenit proverbială, pentru că se pare că nu puteau să plece de la un restaurant fără un mic suvenir. Făceau chiar întreceri și pariuri pe tema a ce pot lua. În camera lor pe pereți erau tot felul de plăcuțe, pe care le vedeai de obicei în cârciumi, de genul: “Cheia e la șeful”;  “Fumatul interzis”; „Nu primim bacșis!”, ”Salonul vânătoresc” etc.

Dar lovitura de grație de la acești colegi am primit-o într-o vară când, topit de atâta învățat la Trafic Rutier, am mers la ei să beau o bere, alegând să o beau loco pentru ca să mai schimb o vorba cu cineva, după atâta toceală.

-La masă 10 lei, pe canapea  11 lei, a sunat anunțul oberchelnerului șacalu!

M-am uitat nedumerit în jur și abia atunci am observat superba canapea de piele  naturală, tip Cordoba, care trona într-un colț al camerei. Am pus mâna pe ea, am plimbat-o topit de admirație ca să simt textura pielei, am scos 11 lei și m-am așezat ca un nabab pe canapeaua de lux. După cinci minute am aflat povestea apariției ei în camera 13 – era canapeaua din holul hotelului ARO Carpați, cel mai scump și mai exclusivist din oraș, în al carui restaurant intrasem în cinci ani de facultate o singura dată! Nebunii de șacali o ochiseră prin geam, fiindcă treceam în fiecare zi prin fața hotelului în drum spre Facultatea de Mecanică, apoi croiseră planuri peste planuri cum să pună mâna pe ea.

Așa se face că într-o zi în fața intrării de la hotel trăsese o Dacie papuc, din care coborâseră doi tineri cu halate albastre și cu ecusoane în piept, ecusoane care arătau că lucrează la Cooperativa Prestarea din oraș. Recepționera i-a privit atentă cum intră în hol și se îndreaptă direct spre ea, ocolind grijuliu grupurile de turiști nemți care tocmai sosiseră și așteptau cheile.

-Bună ziua, am venit să luăm canapeaua la legat, așa cum a spus domnul  Ionescu (directorul administrativ).
-Dar eu nu știu nimic, nu mi-a spus nimic!
-Se poate, dar noi ne grăbim! A vorbit aseară cu șeful și acesta i-a promis că mâine o are înapoi, reparată, dacă ne dă 2 sticle de whisky. De aceea ne-am și  grăbit să venim cu papucul, mașina de la aprovizionare e la Mizil, dacă stăteam după ea nu terminam la timp.
-Dar mie nu mi-a spus nimic, cum să fac?
-Dați-i un telefon să vă confirme!
-Nu pot, la ora asta este în ședință în Poiană, cu toți șefii de la Direcție, ca în fiecare marți.
-Doamnă dragă, treaba dumneavoastră, noi plecăm, dar nu știu cine o să plătească deplasarea. Și altădată nu mai venim, că nu sunteți serioși.

Așa că până la urmă recepționera i-a lăsat să ia canapeaua, după ce și-a notat un nume de pe ecuson! Binențeles ca șacalii se documentaseră înainte, știau ca în fiecare marti dupa amiază directorii din turism aveau ședinșă „de lucru” în Poiană, cu sprițuri si fetițe, nefiind disponibili la telefon până a doua zi dimineața.

Cu acești băieți “minunați” am avut și eu o întâmplare amuzantă. Chiar dacă nu eram în aceeași gașcă de prieteni, s-a întâmplat ca într-o duminică de iarnă să ne întâlnim întâmplător la o bere în Poiană, la Hotel Sport, sosiți cam în același timp. Normal că am unit mesele, noi 4, ei vreo 5, și ne-am pus pe treabă! După vreo 3 ore de bere, flecăreală, muzică și fum, ne-am hotărât să plecăm.

-Eu mă duc la budă, plătiți voi si pentru mine, uite aici o sută și ne socotim la urmă, am zis, îndreptându-mă spre locul specificat.
-Bine, bei Măcrinus.

Am rezolvat problema stringentă și m-am întors satisfăcut în local, unde – spre surprinderea mea – la masă nu se mai afla nimeni! M-am uitat puțin mirat în jur, mirosindu-mi deja a ceva necurat. Nu se vedea nici un ospătar, așa că am trecut “nepăsător” pe lângă masă, luînd din mers geaca groasă de iarnă de pe spătarul scaunului, fără să fac valuri. Spre surpriza mea geaca aceasta, plină cu puf, cântărea acum vreo patru – cinci kilograme, iar când pășeam răzbea din mânecile ei un clinchet melodios de pahare!

“Prietenii”  îmi înnodaseră mânecile pe dinăuntru, apoi le umpluseră cu pahare, tacâmuri, suporturi de pe masă etc. Cum eu aveam tot 1,93 metri și pe vremea aceea, mânecile se transformaseră în doi saci încapatori, folosiți din plin. Am ținut geaca bine cu două mâini, ca să nu facă prea mult zgomot, am ieșit afară cu pas liniștit, după care am rupt-o la fugă spre parcarea  mare din Poiană. Acolo toată gașca stătea și mă aștepta, râzând cu gura până la urechi.

-Bei, Măcrinus, ai plătit tu cumva, că noi ne-am luat cu una cu alta, și uitaram?
-Sictir, … beep,… beep.

Vă puteți imagina și singuri cum poate înjura un student de la autovehicule, care face practica în autobază printre șoferi, atunci când este la limita răbdării. Singurul lucru bun în toată afacerea respectivă a fost că de atunci aveam și noi în cameră tacâmuri și pahare adevărate, borcanele de muștar de 420 g trecând rapid la coșul de gunoi.

Acest articol a fost citit de 488 ori!