Amintiri din studenție, episodul IV – Despre germenii "capitalismului" în comunism – 2

Acest articol a fost citit de 611 ori!

Astăzi – în timp ce mă uitam la “Amintiri din Epoca de Aur” – filmul scris de Mungiu și regizat de câțiva tineri de cert talent, mi-am adus aminte de vremea când vizionarea unui film bun era o adevărată aventură. Și asta de multe ori la propriu, nu la figurat. Cei mai tineri nu știu de epoca de supremație a video-ului în această țară decât din povestirile părinților, sau nici măcar atât. Nu știu tinerii nici cine era Margareta Nistor, cea a cărei  voce o traducea și pe a lui Jack Nicholson (în Zbor deasupra unui cuib de cuci), dar și pe a lui Stalone – Rambo sau pe cea a lui Edy Murphy.

Câteodată mă uit la filme și parcă mă apucă dorul de traducerile ei, fie chiar și de un “Fuck you!” tradus prin “La naiba!”. Așa cum obișnuia, din dorința de a nu ne impieta urechile cu expresiile deocheate ale imperialismului decadent.

A avea videoplayer  personal în anii ’80 era un fel de atingere a unui prag suprem de bunăstare, care nu putea fi depășit decât de a deține o Dacie fabricată pentru ”afară”, sau de a primi aprobarea să-ți faci un concediu într-o țară din vest. Mi-aduc aminte de Nelu T, o cunoștință a fratelui meu, care cumpărase un videorecorder și un televizor color, costul achiziției apropiindu-se binișor de prețul unui autoturism Dacia. E drept că Nelu mai achiziționase și vreo 200 de casete înregistrate cu câte 2 filme/casetă, apartamentul lui fiind echivalentul unui magazin de închiriere DVD-uri din zilele noastre, numai că se închiriau aparatul video, televizorul color și casetele împreună!

A făcut bani buni Neluțu, astfel că după un timp a apărut și al doilea televizor color, iar afacerea prospera. Nu mă gândeam atunci cum de miliția închidea ochii la asemenea “afaceri”, inadmisibile în comunism, dar de bună seamă un preț se plătea, sub o formă sau alta. Neluțu povestea că uneori trebuia să organizeze vizionări pentru prietenii comandantului miliției din Brașov, la câte o cabană mai retrasă, vizionari la care filmele categorisite azi ca XXX însoțeau litrii de whisky turnați pe gât de tovarășii milițieni și tovarășele lor de petrecere.

Cum afacerea cu berea vândută în cămin fusese dusă la perfecțiune de către colegii mei “șacali”, producând maximum de profit posibil, atenția lor a fost captată de noi posibilități de a face bani, dintre care cea cu filme pe video sărea în ochi. Adevărul este că manifestau un spirit de întreprinzători cu totul neadecvat epocii de constrângeri în care trăiam, dar care s-a descătușat după revoluție, dovadă că unul dintre ei avea după ceva ani o firmă de transport internațional, cu zeci de camioane moderne.

Cum avea loc o seară de vizionare video într-un cămin studențesc este greu de imaginat, dacă nu ați trăit în perioada aceea. Eu inchiriam pentru o sâmbătă seara aparatul video, televizorul și 10 casete de la Neluțu T, pentru suma astronomică de 1000 de lei. Pentru comparație, tata avea un salariu de cam 2300 lei/lună. Binențeles că noi cei care stăteam în cameră, cinci la număr, nu puteam suporta câte 200 lei fiecare!  Așa că închirierea se făcea după ce întocmeam o listă de doritori, preferabil în jur de 15-20, cărora le luam și avans pentru a fi siguri că nu se răzgândesc. Noi plăteam ceva mai puțin, pentru că ne ocupam de procurarea sculelor, transportul lor în cămin și punerea camerei la bătaie.

Camera se pregătea înainte de începerea vizionării (după căderea întunericului), prin punerea de pături în geam, aducerea de scaune împrumutate de pe tot palierul, pregătirea de scrumiere etc. Filmele se vedeau cu sonorul nu prea tare, pentru că – în ciuda “antifonării” camerei – se puteau auzi zgomote afară, iar cum camera 5 dădea spre fața căminului, eram expuși riscului ca “triula” de poliție care patrula noaptea prin complex să audă ceva. Spun “triula” pentru că avea în compunere un subofițer de poliție și doi soldați în termen, înarmați cu AK47, deci termenul de “patrulă” nu ar fi fost cel mai potrivit.

Brașovul primea la studii universitare, pe bani relativ puțini, toată floarea tineretului palestinian, iordanian și irakian, așa că prezența patrulelor nu era chiar lipsită de sens, mai ales după ce o bombă fusese plasată la un obiectiv diplomatic al Israelului în România, de către unul din acești “studenți”.

Vă puteți  închipui cam ce aer respiram la o astfel de vizionare, într-o cameră  de 3×5 metri închisă cu yala, unde se înghesuiau 15-20 de oameni, unde se fuma ca la turci, iar geamurile erau astupate cu pături. Am introdus, vrând-nevrând, pauze de fumat în spălătorul de la parter, altfel nu se mai putea respira. Alegerea filmelor era o altă problemă, plebiscitul fiind singura formă acceptabilă, așa că nu puteai să-i mulțumești pe toți niciodată. După ce am organizat două astfel de vizionări la noi în cameră ne-am lăsat păgubași, pentru că riscul era mare, pentru că nu puteai să vezi un film ca lumea, în plus înghițeai fum cu nemiluita, iar a două oară nu ne-au ieșit nici banii la socoteală! Așa că a trebuit să completăm noi în plus, ca să facem mia de lei ce trebuia plătită pentru închiriere. Asta ne-a pus capac!

Se pare că noi, care nu incercam decât să vedem niște filme neaduse în cinematografe, la un preț rezonabil, nu ne pricepeam la organizare, iar la câștig nici atât. Spun asta pentru că în scurt timp nu mai era nevoie să te agiți să închiriezi sculele și casetele, să strângi doritorii, să te agiți ca nebunul, pentru că șacalii au transformat vizionarea de filme în cămin într-o afacere pusă pe roate în mod magistral. Și totodată înțesată cu elemente inovative, care nu puteau să nu atragă doritori. După ce au organizat câteva vizionări după modelul clasic, în propria cameră, au realizat că nu asta era ce-și doreau. Așa că s-au pus pe treabă.

Din banii câștigați de la bere și din ce mai aveau ei probabil, și-au cumpărat prima dată un televizor color. Asta făcea ca cheltuielile cu închirierea să scadă spre jumătate, mărind marja de profit, după amortizarea cheltuielii cu achiziția. Spun profit pentru că ei au transformat totul în afacere. Așa că după un timp au început să bage capul pe uși pe la colegi și să le spună: Bei, diseară dăm video în oficiul de la parter! Cine vrea să participe să-și aducă scaun. Începem la ora 21.00, fix, pe ceas! Asta cu oficiul, care ar fi trebuit să fie un uscător sau ceva asemănător, a fost prima inovație. Și cum ferestrele sale dădeau în spatele căminului, au micșorat riscul de a se auzi ceva de către patrulă.

A doua inovatie era că serveau bere rece chiar în “sala de vizionare”. Era de ajuns să spui că vrei o bere, că unul dintre ei se și ridica, se ducea în camera proprie și venea cu o bere rece, taxându-te pe loc de 10 lei. Iar a treia și cea mai interesantă a fost lărgirea ariei de selecție a clienților. Eram câteva sute de băieți în cămin, mai erau alți câteva mii de studenți  în complex, dar bani de video nu aveam noi prea des. Plus ca filmele nu se schimbau suficient de repede (sursa erau casetele   strecurate din vest peste granițe), așa că uneori te cam plictiseai.

Deci cu timpul afluența de spectatori scădea, o dată cu ea scăzând și profitul afacerii. Așa că șacalii au început să atragă clienți de la liceele brașovene, în primul rând de la Liceul Sanitar, ale cărui fete vizitau destul de des căminele studențești, interesate de perfecționarea studiilor de anatomie comparată. Binențeles că elevii aduceau și alți prieteni, așa că problema lipsei de clienți n-a mai contat de loc în desfășurarea vizionărilor. Banii curgeau și șacalii prosperau.

Lovitura lor cea mai mare, care avea să le aducă și cele mai mari probleme, a fost însă când au acceptat și vizionarea doar a unuia sau două filme, nemaiobligând clienții să stea toată noaptea! Împreună cu organizarea de vizionări și în zile din cursul săptămânii, mișcarea a fost magistrală! Toată lumea se uita la ei cum numărau banii, înjurându-i admirativ printre dinți. Șacalii nu mai făceau decât să dea drumul la caseta cu primele două filme, să distribuie bere doritorilor, apoi să mai treacă după vreo două ore jumătate să încaseze taxa la prima serie de clienți.

Mi-aduc aminte de o fază incredibil de haioasă, când acela dintre ei desemnat cu încasările într-o seară, trecând să ia banii de la o serie de clienți, a descoperit că trecuse altcineva înaintea lui prin oficiu și o făcuse! La început a crezut că fusese un coleg de cameră, dar verificând a descoperit că nu era așa. Cineva care avea nevoie de bani (și ce student nu avea o permanentă nevoie de bani?), se gândise să le vămuiască clienții. Până la urmă au aflat despre cine era vorba și se pare că lucrurile s-au reglat într-un fel sau altul.

Spuneam mai sus că noul modus operandi le-a adus și necazuri, unele dintre ele serioase. Asta pentru că într-o noapte geroasă de iarnă, patrula din complex a oprit doi puștani de 15-16 ani, care umblau pe aleile complexului pe la orele două.

-Ce-i cu voi noaptea pe străzi? De unde veniți la ora asta? Buletinele la control! V-am întrebat de unde veniți ?
-De la… , de la… , de la video.
-Ce video, mă? Și mai ales unde?
-La studenți, la căminul 2, într-un oficiu.
-Așa care va să zică, la studenți, în căminul 2. Ia să mergem noi până acolo să vedem despre ce-i vorba. Dar înainte să-i raportăm ofițerului de serviciu.

Si așa se face că s-au trezit șacalii cu potera pe cap, poteră care în doi timpi și trei mișcări i-a legitimat pe cei prezenți, le-a luat declarații scrise, iar pe minori i-a dus la secție în așteptarea părinților, sau a pedagogilor de la internate, care să-i ridice de acolo. Următoarea mișcare a fost confiscarea aparaturii generatoare de venituri ilicite, operațiune care – împreună cu declarațiile luate – i-au făcut pe șacali să semene pentru câteva zile cu niște stafii din thrillerele de mare succes pe care le difuzau. Aveau fețele palide, ochii de oameni hăituiți, supuși unei presiuni prea mari pentru a putea fi suportată. Și nu au mai aparut nici pe la cursuri o perioadă.

După vreo două săptămâni însă, surpriză! Sculele le-au fost restituite, liniștea a început să-și facă iar loc pe chipul lor și totul părea să revină la normal. Ce preț s-a plătit pentru mușamalizarea poveștii nu am de unde să știu, dar știu că mulți puștani brașoveni au plâns de dorul nopților cu filme pe video, din căminul studențesc de pe Memorandului…

 

Acest articol a fost citit de 611 ori!