Macri's – Despre soacre și dragoni, la un pahar de ceai de ceapă

Trântit la pat de o gripă rebelă, îmi petrec  timpul citind, bând ceai de ceapă și navigând pe net. Unde citeam deunăzi o glumă slăbuță:

-Soacră-mea a fost ieri la concursul de vipere.
-Și cum a fost, ce-a zis?
-Bine, a luat locul întâi!

Și pornind de la soacre, mintea mi-a fugit la un amic care-i spune soacră-sii Dragonul. Sau mai pe românește, Balaurul. Și fără să vreau am început să mă gândesc la ființa fantastică cu acest nume.

Oare cu ce ființe înaripate groaznice au dat ochi strămoșii noștrii, în negura timpurilor, de amintirea lor ne-a rămas moștenire peste milenii? Înclin să cred că chiar au dat ochii cu astfel de ființe, de vreme ce mitologiile tuturor popoarelor par să abunde de ființe fantastice, numite dragoni, balauri sau zmei, având fără îndoială o serie de caracteristici comune. Cel mai adesea fiind descrise ca niște reptile gigantice, cu aripi și gheare, acoperite cu solzi de nepătruns, cu priviri ce pot hipnotiza sau împietri, de multe ori aruncând flăcări pe gură. Însoțite cel mai adesea de mirosul specific de pucioasă.
De bună seama balaurii erau dușmanii oamenilor, de vreme ce apreciau carnea acestora ca pe o delicatesă. În topul preferințelor fiind carnea copiilor sau a tinerelor domnițe.
Și o altă caracteristică era aceea că nu prea îi prindea somnul. Deci era greu să te strecori pe lângă ei și să le înșeli vigilența. Indiferent ce comoară subterană sau de pe alt tărâm ar fi păzit. Și asta fără să aibă 1000 de ochi, precum titanul Argus, cel pus de zeii Olimpului să le păzească existența.

În legendele epice, eroice, balaurul reprezintă de multe ori un rol important. De câte ori în firul epopeii se simte nevoia unei schimbări de ritm, eroul este pus să se confrunte cu un balaur. O face Beowulf, care trebuie să-și elibereze țara de tirania unui astfel de balaur. O face și Siegfried, intrând astfel fără să vrea în posesia comorii nibelungilor. La noi o face Prâslea cel Voinic, care se luptă nu cu orice zmeu, ci chiar cu Zmeul Zmeilor însuși. Iar Iovan Iorgovan își rezervă drept adversar hidra cu 5 capete, ce viețuia pe Valea Cernei. În mitologia japoneză Susanoo, zeul Furtunii, izgonit din ceruri și pedepsit să trăiască printre muritori, se luptă și el cu un balaur cu opt capete pentru a căpăta mâna unei prințese. Mă rog, se luptă e cam mult spus, pentru că îl înjunghie după ce l-a îmbătat, dându-i să bea din opt vase cu sake, de opt ori mai tare decât cel obișnuit! Și exemplele pot continua mult timp, dacă derulăm poveștile și legendele fiecărui popor în parte.

O altă caracteristică a balaurilor, întâlnită în multe povești, este cunoașterea  multor secrete, adunate de-a lungul vieții lor milenare. În unele cazuri ei devin factori civilizatori, împărtășind din cunoștințele lor oamenilor. Mă gândesc aici la șarpele cu pene zburător, al civilizațiilor Americii centrale și de sud, numit Quetzalcoatl sau Kukulkan. Capete înfricoșătoare de balaur ne privesc de pe monumentele acestor civilizații, impresionându-ne și după sute și mii de ani.
In mitologia chinezească dragonul este de multe ori purtător de noroc, el fiind totodată înzestrat cu puteri benefice, supranaturale. Dovadă că este prezent, în chip de protector, la mai toate sărbătorile importante ale acestei nații. În mitologia ebraică veche Leviatanul era un monstru reptilian, asemănător cu un crocodil, care putea scuipa foc pe nări.

Mai spre vremurile noastre, la bizantini balaurul este socotit ca fiind simbolul ciumei, al foametei și otrăvii. Creștinismul n-a putut să șteargă amintirea dragonilor din mințile credincioșilor, așa că a fost nevoit să transforme doi dintre sfinții săi, Arhanghelul Mihail și Sfântul Gheorghe, în cavaleri războinici care – cu sabia sau lancea – să-i omoare în chinuri. Fără îndoială că balaurii au ajuns aici să-l întruchipeze pe Necuratul, care este învins într-o bătălie alegorică, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Binențeles că tagma balaurilor ce trebuie învinși a dat naștere unei literaturi romantice, care – începând mai ales din Evul Mediu – s-a răspândit pe întregul continent european. Fie că pârjolesc culturile, fie că cer tribut în copii și fecioare, sau țin întemnițate tinere domnițe, balaurii nu lipsesc din nici o saga cavalerească demnă de acest nume. Sângele lor capătă valențe supranaturale, astfel că dacă te poți îmbăia în el, devii invincibil.
În evul mediu, pe la anul 1400, împăratul Sigismund de Luxembourg a creat Ordinul Dragonului Doborât (Societas Draconistrarum), menit a cataliza lupta împotriva pericolului otoman. Dintre membri a făcut parte, pentru un timp, și Vlad Dracul, tatăl mai celebrului Vlad Țepeș Drăculea. Spun pentru un timp, deoarece apartenența i-a fost retrasă după ce, făcând pace cu turcii, a luptat alături de aceștia contra apusenilor. Dar de el și de fiul său s-a lipit imaginea dragonului de pe colan, care românilor li-l sugera pe Necuratul, de unde și poreclele Dracul, Drăculea, Drăculeștii.

Deci nici legendele, nici religiile oficiale, nu i-au putut ocoli pe dragoni, aceștia figurând la loc de cinste în intrigile lor. Literatura i-a ținut de asemeni la loc de mare cinste. Despre arta cinematografică ce să mai spun? Ar trebui scrise enciclopedii despre peliculele cu povești despre dragoni. Filmele cu Harry Poter, de exemplu, îi țin la loc de mare cinste. Iar cel mai recent am putut vedea pe ecrane întruchiparea lui Smaug, balaurul care păzește aurul gnomilor, din trilogia lui Tolkien.

Cum răceala pare a mai ceda, mă duc să mă uit la un film. Cum ce film? Unul cu dragoni, binențeles. Mai vechi, dar bun. Se numește Reign of Fire (Regatul de Foc) și este în Top 7 filme despre dragoni…

Please follow and like us:
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.