Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 453 ori!
Am sentimente amestecate astazi, dupa ce am vizitat complexul Manastirii Sf. Maria din Techirghiol. Lacasul, care are in compunere si o baza de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevarata catedrala. Modern construita, opulenta si impunatoare. N-am putut intra inauntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura si dotarile scumpe sunt la ele acasa in interior.
Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonica bine executata, cu prezenta estetica deosebita. Am admirat materialele de calitate folosite, si simplitatea coloristica de bun gust. Dar atat.
Mergand prin curte, pe langa statuia Sfantului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormantul parintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, si-a petrecut el ultimii 35 de viata, ca duhovnic si sfatuitor al multor oameni chinuiti de probleme. Chip ascetic, ochi patrunzatori, ce par sa te strapunga, intrebatori parca.
–Tu ce ai facut bine in viata ta de pana acum, trecatorule?, par sa spuna.
Faci dreapta la mormant si ramai surprins. In curte, micuta si zvelta, se inalta o biserica de lemn! De o frumusete fara seaman, nestirbita de trecerea timpului. Spun asta pentru ca biserica a fost construita intr-un sat muresan, in sec. XVIII. De acolo a trecut la stana regala pentru multi ani. Iar o data cu venirea comunismului, a fost stramutata inca o data, la Techirghiol. Unde a fost asezata pe o fundatie de piatra dobrogeana. Intr-o stranie simbioza intre aceasta si lemnul copacilor falnici din Apuseni.
Intri in ea printr-un pridvor minuscul, adaugat la exterior, apoi intr-un pronaos de 2×4 m. separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superba, inca vizibila, se indeparteaza de canoanele bizantine, asa cum le stim noi, regatenii. De ce spun asta? Cum intri, pe dreapta, un sfant are exact chipul lui Closca, martirul nostru. Nimic bizantin in chipul acela, cu parul strans in parti, cu carare pe mijloc, ochii mari si rotunzi, mustacioara subtire si nasul ascutit.
In pronaos, pe stanga, o icoana surprinzatoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfantul Cristofor, cel cu capul de caine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India. Intalniti si pomeniti atat de Alexandru cel Mare cat si de Marco Pollo. Dar lucruri surprinzatoare continua sa apara in fata ochilor nostri. Asa ca in dreapta sus il vedem pe Mantuitor, chinuit de soldati in uniforme de husari! Ardelenii sec. XVIII asociau raul cu etnicitatea si credinta, iar soldatii maghiari erau mai prezenti in viata lor decat soldatii romani din legendele biblice.
Iesi din biserica aplecandu-te, usa are cel mult 1,70 m. Si parca te apleci in fata inaintasilor, care au stiut sa-si ciopleasca sufletul in lemnul copacilor, si sa-i dea chip de biserica. Indiferent de credinta, sau de lipsa ei, te atinge un val de smerenie, in momentul cand o maicuta incepe sa bata toaca pentru vecernie. Iar zgomotul toacei pare sa vina din alte timpuri, pare o chemare atavica stabatand mileniile, cand stridenta, cand linistitoare.
Refaci traseul in sens invers, dupa ce ai aprins niste lumanari pentru morti si vii. Mai privesti o data statuia unui Sf. Pantelimon linistit, tuns cu breton roman – nedemodat inca in sec. IV, care pare sa spuna:
–Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele; iar cu oamenii cei ce fac faradelege nu ma voi insoti cu alesii lor (Ps.140,4).
Pe una din bancile din fata izvorului vietii, strajuit de sfantul de bronz, un tatar batran, cu chip rotund, usor stafidit, gusta linistea serii. Schimband rar cate o vorba cu crestina de alaturi.
Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligandu-te sa dai capul pe spate, pentru a vedea crucile imense compuse din cruci mai mici, aflate in varful lor. Inventie arhitectonica noua, probabil, dar care stirbeste parca din simplitatea crucii traditionale. Ducand-o fara retinere in zona kitschului stralucitor.
Traversezi strada, te plimbi putin pe faleza, si dai de statuia lui Tekir. Avand alaturi magarusul buclucas, datorita caruia am aflat noi de proprietatile curative ale namolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru ca viata tatarilor nu era usoara in Dobrogea iubita de seceta. Un Tekir ce pare a iesi, ud, direct din apele ghiolului caruia i-a dat numele.
Las in urma Techirghiolul, care mi-a daruit astazi un amalgam de emotii, atunci cand primii stropi de ploaie incep sa loveasca praful,. Putinul praf ramas pe strazi de ciment si pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd insa, cand intri in coada kilometrica de autoturisme, care se tarasc exasperant, ca sa treaca podul neterminat de la Agigea. Si dai marunt din buze, desi Ecleziastul spune clar: „
–Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.
Poate ca al podului respectiv n-a sosit inca…
Acest articol a fost citit de 453 ori!
