Câmpu-i alb, oile-s negre… partea a I-a

Acest articol a fost citit de 2235 ori!

În drumul lui de la SMT către casă, parcurs obligatoriu cu bicicleta, tata venea adesea însoțit de colegi de muncă. Bicicliști și ei, unii din Obrejita, dar vreo doi, mai nevoiași, chiar din Tamboiesti. Pentru că trebuia să fii împins tare de nevoi, ca să stai în Tamboiesti, și să faci naveta la Sihlea, cu bicicleta. Cale de 4-5 kilometri. Pentru obrejani, cei 2 kilometri până la halele din spatele gării Sihlea, păreau mai degrabă o plimbare, atunci când aveai o bicicletă.

Când eram mic, tata avea o bicicletă de vârstă incertă, de culoarea ruginii aș putea spune. Căreia  – oricât o freca el cu osârdie – nu mai putea să-i dea un aspect acceptabil.  Avea cornele mai curbe decât bicicletele noi, și o șa tare ciudată. Care fusese probabil  cândva din piele, dar acum arăta clar că văzuse și vremuri mai bune. Tata părea foarte afectat de asta, și odată a îmbrăcat-o într-o bască de-a noastră, mai veche, dar nu prea uzată. Pe care a întins-o peste pielea jigărită și atât de veche, cum numai geanta perceptorului Nea Miclăuş  mai putea să arate.

Tata sosea acasă în jur de ora 5 după amiază. Si cum de regulă la ora respectivă eu mă jucam cu băieții pe uliță, când și când trăgeam cu ochiul pe șosea. Spre Sihlea adică, să văd dacă nu apare bicicleta știută. Pe la ora respectivă se îndeseau bicicliștii ce veneau dinspre Sihlea. Fie de la SMT, fie de la depozitele CFR, fie că unii erau navetiști. Aceștia veneau cu trenul de cinci, și-și luau bicicletele lăsate în păstrare pe la vreun sihlean omenos, sau prin magazia șefului de gară. Care era omenit când și când cu câte un rachiu, pentru bunăvoința sa, la micuța bodegă din spatele gării. Cea a lui Bombonaru’. Căruia i se mai spunea, prin anii ’70, Bombonaru’-Mandataru’, lucru de neînțeles pentru mine la vârsta de 6-7 ani.

Când vedeam 2-3 bicicliști, din care unul, cu bască în cap, aplecat puțin în șa pe partea stângă, trăgeam un chiuit de bucurie. Mama mă auzea, de regulă atentă la zgomotele de pe uliţă, și știa că se apropie momentul când, după ce pregătea ligheanul, săpunul și prosopul, trebuia pusă mâncarea la încălzit. Bucuria mea, zgomotos exprimată, avea două cauze principale.

Prima că venea tata, căruia i se aprindea o scânteie în ochi de câte ori mă vedea, și mă întreba zâmbitor:

-Ce faci, mă „…”?

Și aici urma unul din adjectivele sau numele ciudate (Cocoșel, Corcodel, Vișinel), unele in mod vădit inventate, cu care tata mă pricopsea. In general nu prea amuzante pentru mine, dar nu puteam să mă supăr pe el, pentru că vedeam că sunt spuse cu dragoste.

A doua cauza era faptul că în servieta pe care tata o avea atârnată de erau întotdeauna două sau trei pâini calde.  Tata umbla întotdeauna cu o servietă veche de piele, dotată  cu două închizători, nu cu traiste de pânză. Pâinile erau negre, dintr-o făină ieftină, coapte la brutăria SMT-ului. Iar tata le lua zi de zi, la plecarea spre casă, și le plătea la ziua de leafă. Ce aveau înnebunitor aceste pâini era coaja rumenă, crocantă și gustoasă, ce te făcea să le depistezi, după miros de departe Miezul era cam necopt și puțin acrișor, deloc apetisant. Acum îmi dau seama că toată copilăria mea și a fratilor mei, părinții noştri au mâncat în general doar miezul de la pâinile respective. Noi ocupându-ne cu insistență de coajă.

Deci tata venea însoțit de unul doi tovarăși de muncă, oprea bicicleta, mă gratula cu întrebarea sus-pomenită si deschidea pe loc servieta. Mă lăsa să rup un coltuc de pâine caldă, apoi se saluta cu colegii și intra în curte. Împingea poarta de lemn cu roata din față, iar poarta, prevăzută cu un arc potrivit de moale, legat de stâlp și unul din lații ei de întărire, se dădea împinsă, lăsându-l să intre.
Câteodată discuția purtată pe drum nu fusese terminată. Sau era atât de importantă că necesita dezbateri aprinse în continuare. Atunci tata își invita colegii, scurt, să-l urmeze în curte.

-Hai, că dau o țuică!

Pe vremea aceea, din comoditate, oamenii mai tineri începeau deja să zică țuică la toate băuturile tari produse în casă, sau la cazanul CAP-ului. Deși bătrânii foloseau întotdeauna denumirile corecte. Rachiu pentru distilatul din struguri, mai precis din boască (boștină) rămasă de la stoarcerea lor pentru vin. Respectiv țuică, pentru ceea ce se făcea din fructe, fie ele prune, pere, zarzăre, corcodușe și așa mai departe. Discuția continua apoi cu spor, pe canapeaua de lemn din curte. Până când mama, care știa cam cât de mult poate răbda tata de foame, fie și de dragul unei discuții interesante, dădea semnalul stingerii ei. Strigând tare din bucătărie:

-În 10 minute masa e gata, pregătiți-vă!

Colegii, oameni cu  bun simț, dădeau pe gât ultimul păhăruț cu rachiu. Apoi dădeau mâinele lor, roase de muncă și pătrunse de mirosul vaselinei și al motorinei, cu tata. Si plecau, strigând către bucătărie:

-Ziua bună, Sofiţo! S-aveți poftă, oameni buni!

Dintre cei cu care venea tata când și când la o țuică, unul mi s-a întipărit în minte, fără să fi reţinut vreodată cum îl cheamă. Pentru că noi, în familie, îi spuneam „A lu’ Peniţaru”. Era un om trupeș, spre gras, cu fața atinsă de ciupiturile varsatului. Cu o claie de păr mereu în neorânduiala, și pe jumătate alb, care dădea năvală pe toate părțile de sub bască. Era  îmbrăcat neglijent într-o salopetă nu prea curată și avea niște mâini foarte mari. Mâini care nouă copiilor ni se păreau de personaj de poveste. Și de care ne feream, instinctiv, când le întindea ca să ne mângâie, protector, pe creștet.

A lu’ Peniţaru se chinuia cu naveta tocmai de Tâmboeşti, pe un hârb de bicicletă ce arăta mai rău decât a tatei, de primăvara până dădea zăpada. După aia era și mai rău, pentru că depindea de o remorcă închisă, ce arăta ca vai de ea, agățată de un tractor. Tractor care făcea un traseu prin sate, ca să-i adune pe SMT-iști, și să-i ducă la treabă. Era mai rău, pentru că tractoristul anunța doar când va pleca a doua zi dimineață pe traseu. In funcție de ninsoare și viscol orarul lui putea suferi abateri mari. Așa că tata, ca și ceilalți, stătea dimineața mai mult în drum, în ger și în viscol, să nu rateze „rata”. Cum îi spuneau ei, în bătaie de joc glumeață, remorcii.

Culmea, aceasta avea în interior și un godin de fier, prins de podea, al cărui burlan se vedea ieșind printr-o gaură specială din acoperiș, terminându-se cu un cot la 90 de grade. Dar ca să faci căldură la godin, ar fi trebuit ca să-ți dea cineva și lemne. Ceea ce nu se întâmpla decât când cineva pleca la o intervenție, la un drum mai lung, unde era posibil să rămână câteva zile.

Noi, copii ai unei mame care, deși născută țărancă, se autoeducase prin citit, ieșeam adesea cu câte o carte prin curte. Fie să găsim un loc umbros de citit, fie ca să o întrebăm pe mama câte ceva. Când ne vedea, a lu’ Peniţaru se înmuia deodată. Si vedeam mirați cum câteodată ștergea cu dosul palmei o lacrimă răsărită la colțul ochilor.

-Învață, mă, Costică, ăștia ai tăi?
-Învață, mă, învață bine.
-Să învețe, mă, Costică. Să nu se chinuie ca noi, cu fiarele astea de ne-au mâncat zilele, și sănătatea. Și eu stau pe capul alor mei, să învete. Să citească, să scrie frumos, să termine 8 clase, apoi să dea la liceu. Să știu că muncesc pe brânci, dar ei sa facă școală. Peniţari îi fac, mă, Costică! Peniţari, auzi? Să stea la un birou și să scrie în hârțoage. Vara la răcoare, iarna la căldură, nu ca noi. Peniţari!

Și așa aţi aflat de ce îi spuneam  omului A lu’ Peniţaru. Pentru obsesia lui îndârjita ca cei doi copii ai săi să nu devină muncitori, ci funcţionari, ceva, intr-un birou. Și să scrie cu penița toată ziua, scârța-scârța pe hârtie. Ne era drag A lu’ Peniţaru, așa masiv, ca un urs stingher rătăcit printre oameni. Pentru că nu era deloc precum tatăl lui Creangă, despre care citeam în amintirile acestuia. Si care-l râcâia cu derâderea lui privind învățătura, pe Ionică:

Logofete, brânză-n cui,
Lapte acru-n călimări
Chiu și vai prin buzunări!

-Cum îl cheamă pe A lu’ Peniţaru?, îl tot întrebam pe tata, care ne răspundea, pe fugă de multe ori. Dar, culmea, numele nu se lipea de noi. Si tot porecla pe care i-o pusesem noi ne venea în minte. Cu timpul și tata a ajuns să-i spună la fel, probabil ca l-a pomenit așa și pe la muncă, că i s-a lipit porecla definitiv.
-E simpatic A lu’ Peniţaru, e un om de treabă, se bucură sincer de fiecare dată când ne vede. Ce bine că sunt oameni buni ca el pe lume, îi spuneam cu naivitate tatei.
-Bun de bun, răspundea tata. Dar așa bun cum îl vedeți, era s-o încurce în tinerețe, să facă pușcărie degeaba.
-De ce tată, cum să facă pușcărie? Ce a făcut, a bătut pe cineva?, întrebam noi, gândindu-ne la cei doi pumni, ca două maiuri, ale omului.
-Cine să bată, mă? El? Ce-l vedeți așa mare, și-l credeți periculos? O muscă n-ar omorî, are un suflet prea milos.
-Și atunci, ce-a pățit?
-Ehei, e mult de povestit, și nu știu cât o să înțelegeți voi, încerca tata să scape.
-Hai, mă, spune-ne, ne rugam noi de el.
-Păi ce să vă spun? Când eram noi tineri, și Partidul ajunsese să conducă toate treburile țării, izgonindu-i pe boieri și pe rege, toată lumea a intrat la colectivă, și pământul a trecut tot la stat. Oamenii munceau la CAP, la GAS, sau la SMT, iar alții, mai puțini, plecaseră pe la oraș, să lucreze prin uzine. Cum toți oamenii trebuiau să fie egali, și să muncească la fel, la SMT ne-am trezit cu o grămadă de țigănuși. Ucenici, pe care trebuia să-i învățăm să fie tractoriști, sau mecanici, sau ce putea fiecare să facă.

A lu’ Peniţaru avea ucenic un țigan tuciuriu, care era veșnic încruntat. Ziceai că avut cine știe ce averi și le-a pierdut deodată. Ăsta, Peniţaru, îl tot îndemna la treabă:

-Hai, țigane, pune mâna să ridicăm axul asta pe banc. Țigane, du-te și adu o cutie de vaselină, dar din aia verde, nu din aia maro. Și tot așa…

Beleaua era că țiganii, care fuseseră robi toată viață, și înjurați de toată lumea, acum aveau mare trecere la partid. Fiindcă n-avuseseră de nici unele, aveau origine sănătoasă, și mulţi ajunseseră mahări în partid. Așa că la un moment dat s-a dat un ordin, că e interzis să le mai spunem țigani tovarășilor. Și să le spunem romi!

-Romi? Hă, hă, ce nume. De ce romi, că au culoarea ciocolatei ăleia, Rom, de are la cooperativa, și nu vreți voi să ne luați?
-Nu, mă! Nu știu de ce romi, întrebați-o pe maică-ta, că ea citește și poate știe. Problema este că unde-i ordin, nu-i tocmeală.

Și într-o zi, Peniţaru se trezește acasă  cu o citație de la Tribunal, să se prezinte la o anumită dată la Râmnicu Sărat, că e dat în judecată  de numitul, așa scria, numitul, Marin Boștină.

-Cine o fi asta, frate, și cu ce i-o fi cășunat pe mine, se căina Peniţaru la SMT, la pauza de prânz. Cred că e o greșeală, dar numele și adresa mea sunt scrise corect. Ce ziceți să fac?

Ceilalți îl compătimeau, dar nu știau ce să-l sfătuiască, așa că l-au trimis la inginer. Acesta a citit, a stat puțin și s-a gândit, a luat o foaie de pontaj dintr-un dosar, a privit-o, și i-a spus:

-Știu cine e Marin Boștină. E țigănușul ăla de l-ai primit ucenic, să-l înveți meserie. Ce naiba i-ai făcut, l-ai bătut, i-ai dat cu tija de la culbutori peste degete, ți-ai bătut joc de el cu ceva?
-Nu, to’arşu inginer, eu sunt milos, poate cu gura să-l mai bat, cu palma niciodată.
-N-ai ce face, ia-ți liber în ziua aia, și mergi la tribunal. Vezi ce vorbeşti acolo, ca usor poţi s-o încurci în ziua de azi, cu Tribunalul Poporului.

Și așa s-a trezit Peniţaru la tribunalul popular, în boxă, cu vardie lângă el, să nu fugă, cu un judecător încruntat în față, și cu țigănușul într-o bancă, mai într-o parte. După ce s-au judecat vreo două pricini, i-a venit rândul și lui. A ridicat mâna și a jurat să nu spună decât adevărul, iar judecătorul ăla încruntat a sărit direct pe el:

-Recunoști, tovarășul Penitaru, că în data de … l-ai făcut pe numitul Marin Boștină, țigan? Și pe data de …, când l-ai trimis după vaselina, i-ai spus: Mă, țigane, du-te și adu…?  Și tot așa vreo 5 minute.

Peniţaru, care gândea mai greoi de obicei, pierdut de tot, a zis:

-Recunosc, tovarășe judecător, dar nu i-am zis cu răutate, i-am zis țigan, că țigan e. Și el, dacă-mi spune mie „mă, române”, ce, eu mă supăr?

Judecătorul a luat foc şi mai tare, și a început să-l întrebe dacă el nu știe politica Partidului privind ura de rasă, care nu permite să le spunem romilor țigani, că nu e numele lor adevărat, și așa le-au spus burghezii și moșierii, în derâdere.  Aici Peniţaru a cam făcut pe el, dacă te lua cineva cu „nu știi politica Partidului”, prin anii ăia, era de rău. Așa că a bâiguit ceva, și a început s-o facă pe prostul, sa clatine din cap, să țină ochii în pământ și să frământe basca în mânoacele alea ale lui, semn că-i pare rău.

După ce și-a făcut numărul, judecătorul s-a mai îmbunat, s-a uitat în dosar, a văzut că e familist, are şi copii, așa că i-a mai făcut puțină morală, a luat ciocănelul în mână, și – înainte să bată cu el în suport – a zis:

-Pârâtul este condamnat la plata unei amenzi contravenționale, în valoare de 500 lei!

Lui Peniţaru îi venea și să plângă, și să râdă, în acelasi timp. Să plângă, pentru că – dintr-un foc – judecătorul îi luase jumătate din salariul pentru care muncea o lună, iar să râdă – pentru că scăpase de pușcărie, cum părea la un moment dat că risca să primească. După cateva clipe s-a adunat, și-a dres vocea, și a întrebat:

-Tovarăşu’ judecător, pot să spun și eu  ceva?
-Da, dar scurt, că mai am multe pricini de judecat.
-Tovarăşu’ judecător, eu o sa plătesc  amenda dată. Dar, dacă tot o să plătesc 500 lei, daţi-mi voie să vă spun și eu ceva: „Orice i-ai face, și oricum i-ai spune, țiganul tot țigan rămâne!”.

Oamenii din sală au început să râdă, judecătorul și-a ascuns și el un zâmbet după dosarul din mână, iar Peniţaru s-a întors greoi și a pornit spre ușa sălii de judecată.

Acest articol a fost citit de 2235 ori!