Macri's – CÂINI

Acest articol a fost citit de 656 ori!

Când aveam vreo 4 ani, m-a mușcat un câine. Rău de tot. Intrasem în curte la nea Enache a lu’ Bostan, căutându-mi disperat mama. Ieșisem pe poarta cu arc a casei părintești, străbătusem toată ulița, uitându-mă printre scândurile gardurilor în toate curțile de pe o parte și de pe alta a ei. Și ascultând atent, pentru că mama avea o voce puternică. Foarte puternică chiar, și nu prididea să o folosească. Pe tata asta îl irita câteodată, și-i mai spunea mamei supărat:

-Mai încet, bre, că nu suntem la stână!

Mamă era fiică de baci covăsnean, de stăpân de oi, iar pentru ea stâna era a două casă. De multe ori chiar prima, pentru că crescuse cu mamă vitregă de la 4 ani. Mașteră. Guiuleasa îi spunea. O nenorocită care încerca să-i îmbolnăvească pe mama și pe fratele ei, mai mic cu 2 ani, și-i ținea nemâncați toată ziua, poate dă Dumnezeu de crapă și scapă de ei. Și-i va rămâne ei, precum și fetelor din altă căsătorie, averea bunicului. Mama a rezistat, și l-a ajutat și pe unchiul meu să reziste. Nu mor caii când vor câinii.

Dar să revenim la pățania mea. În fundul curții la nea Enache am auzit-o pe mama. Vorbea cu tanti Maria.  Curtea era lungă și destul de îngustă, situată în lungul casei, care avea formă de L. În latura din spate nea Enache avea o bucătărie și atelierul. Era tâmplar, avea mâini de aur, deși sănătatea o avea mai degrabă precară. Și nici nu era vreun munte de om, era uscățiv și tușea urât câteodată.  Poate plămânii erau plini de rumegușul fin, cine știe? A murit destul de tânăr, nu se aștepta nimeni la asta.

Auzind-o pe mama am împins poarta metalică, și am năvălit în curte. Am alergat spre spatele curții, dornic s-o regăsesc, neatent la ce era în jur.

Câinele a venit din spatele casei, pe muțește, fără să latre, fără să scheaune măcar un pic. Era un câine mare, flocos, gri-alburiu, cu o coadă stufoasă, exagerat de mare. Îi știam frică, de câte ori treceam pe uliță, prin fața casei lui nea Enache, mă lătra groaznic. Dacă mergeam la nenica Pazvante, vecin cu nea Enache, și frate al bunicii, alergam degrabă să deschid poarta înaltă de lemn. In care mă propteam cu toată puterea, ca să intru repede în curtea acestuia, unde mă simțeam la adăpost. Câinele mă mai lătra puțin, și mă lăsa în pace. Deși continua să mă privească dușmănos prin gardul de sârmă dintre cele două proprietăți.

-Mai taci în Cristoșii mătii de javră, vedea-te-aș fierbând pentru săpun în cazan. Taci! Țiba, javră, că te prind c-un ochi de sârmă și te atârn de grinda de la chiler. Apoi te jupoi cu unghia, ca turcii pe Constantin Brâncoveanu! Țiba!

Nenica Pazvante era campionul Obrejitei la înjurături, putea să înjure ore în șir, fără să se repete prea mult, și chiar o făcea la cel mai mic prilej. Tata îl mustra când eram și noi de față, dar fără prea multă convingere. Stia că nu înveți calul bătrân la jug. Mama îi face semn să-l lase, deși era mai deranjată decât tata de înjurăturile urâte ale acestuia, porcoase și blasfemiatoare în același timp.

-Lăsați-l în pace, hai să mergem acasă, că avem treabă. Nea Ion e dus cu capul săracul, de când l-a îngropat o bombă de viu la Cotu Donului. Si l-au dezgropat de sub maldărul de pământ abia după un sfert de ceas. Atunci a și albit omul, în sfertul ăla de oră de stat sub humă.

Deci câinele a venit alergând, din spate, fără să-l văd, fără să-l simt. A sărit pe mine, m-a trântit  pe burtă, și m-a hărtănit groaznic de umeri, în zona omoplaților.  Aveam doar un maieuaș în sus pe mine, era vară, noroc că eram atât de slab că nu prea a găsit carne de mușcat.
Am țipat groaznic, speriat de moarte, de s-a auzit până la Tanti Lenuța lu’ Dițu, vecina noastră, care a dat năvală speriată din curte, sa vadă ce s-a intamplat.

Mama a venit alergând disperată, albă la față, a înșfăcat din mers un lemn de care curtea era plină, ca la orice tâmplar, și a început să-l bată cu ură pe câine, în timp ce nea Enache mă trăgea din ghearele lui. Mama mi-a potolit cu greu plânsetul, m-a dus acasă, mi-a spălat rănile și le-a dat cu tinctură de iod, apoi am luat drumul spre șosea, să găsim o mașină de ocazie, să mă ducă la doctor. Câinele a scăpat cu viață, dar nu pentru prea mult timp. Doctorul de la Focșani a zis că trebuie urmărit, să nu fie turbat, și nu m-a înțepat în burtă când a aflat că e câine de curte, că are vreo 7 ani, și că așa e el mai rău, dar nu pare turbat.

După ce a trecut perioada de urmărire, nea Enache l-a luat într-o zi – legat cu o sârmă ce-i făcea un ochi după gât – și a intrat cu el în lanul de vie, la colectiv. Ulița noastră era prima de la marginea satului, dinspre Plainești. Si când ne uitam spre acesta, vedeam podgoria Bulucbașa, cu sute de hectare de vie. Vecinul s-a întors singur, cu mâinile goale și cu o figură cătrănită. Tata i-a făcut semn să intre la noi în curte, eram prima casă de la drum. I-a pus o țuică, și-a pus și el una (lucru de mare mirare) și le-au sorbit în tăcere, cu ochii în pământ. Nea Enache s-a ridicat, a salutat din cap, mi-a ciufulit puțin părul țepos, și s-a  dus la ale lui.

După întâmplarea asta am rămas cu o frică grozavă de câini. Mici, mari, mijlocii, era de-ajuns să mă latre unul, că inima începea să o ia razna. Și cum la țară fiecare om avea un câine, mai rar doi-trei, eram lătrat la orice deplasare pe ulițele satului. Nu mai vorbim că animalele îmi simțeau frica, și mă lătrau mai abitir. Când venea vorba de vreun consătean care avea trei câini, și de regulă ăștia nu erau cei mai gospodari din sat, dimpotrivă, ardeleanca din mama se trezea brusc.  Si auzeam o replică deja celebră pentru noi, copiii:

-Așa-i în Regat, oamenii cresc trei câini și un porc! În Ardeal e invers.

Suna cumva a sentință definitivă, și noi o luam ca atare.

Crescând, a venit vremea – pe la 10 ani – să merg singur la frizer. Frizerul satului nostru era un țigan bătrân, nea Gheorghe Spătaru, care tundea la el acasă, în Țigănie. Țigănia era un fel de cartier ghetou al Obrejitei, aflat dincolo de șoseaua națională, unde locuiau câteva familii de țigani. Care nu știu din ce trăiau, în afară de frizerul sus amintit, care avea o ocupație. Obrejanii erau rasiști hotărâți, acum îmi dau seama mai bine, și nu le-au permis țiganilor să se așeze în vatra satului, decât cu vreo două excepții: fierarul-potcovar, și operatorul de film, de la școala veche. Care erau meseriași, trecuseră în altă categorie, și au fost acceptați în comunitate. S-au și amestecat cu românii, s-au încuscrit, deci acceptarea a fost totală.

Ceilalți din țigănie au rămas în cartierul lor, colindat de cete numeroase de puradei mai mult dezbrăcați, și bântuit de cete de câini, mulți câini, practic fără stăpân. Pentru că țiganii doar îi tolerau, nu puteau să-i și hrănească. Câinii ăștia au devenit în scurt timp coșmarul vieții mele. Câini. Mulți și agresivi. Lătrând se parcă venea sfârșitul lumii. Atacându-mă în haită, de parcă eram o specie ostilă, care le punea în pericol existența.

Plecam de acasă, mergeam până la șoseaua europeană pe drumul pietruit, apoi o coteam spre țigănie, mergand câteva sute de metri pe asfaltul șoselei. Atent la mașinile din spate si pipăind temător parcă suprafața netedă mirosind a smoală, cu tenișii de 25 lei din picioare.
Când venea vremea să fac dreapta, pe ulița țiganilor, începeam să trag de timp. Mă învârteam în cerc, număram mașinile rare ce treceau pe șosea, mă uitam cu jind la copiii care se jucau pe gârlă. Si – mai ales – mă uitam în lungul uliței, să văd dacă haitele de câini erau la datorie. Cum nu se întâmpla să lipsească vreodată, îmi făceam curaj din disperare în cele din urmă. Imi umpleam mâinile și buzunarele cu pietre, de mărime potrivită, și o luam cu viteză la picior.

Câinii simțeau parcă apropierea unui fricos, și apăreau rapid, repezindu-se la picioarele mele, lătrând de zor. Începeam să-i bolovănesc, speriat de nu se poate, până se îndepărtau 20-25 metri, unde nu puteau fi ajunși de proiectilele mele. Atunci câștigam rapid teren, până prindeau iar curaj, și se apropiau. Iar urmau 2-3 proiectile, ce-i puneau puțin la respect, iar alergam 10-15 metri spre casa frizerului. Și tot așa, într-un chin continuu, răzbeam până la destinație. Îmi lăsam o provizie de pietre lângă poartă, intram în curte și mergeam în spate, în odaia în care se tundea.
Odată coșmarul pe jumătate terminat, începea însă un alt chin. Cel al tunsului.

Nea Gheorghe Spătaru avea două mașini antice de tuns, manuale, că doar nu vă închipuiți altceva. Erau atât de uzate, încât – de multe ori – zmulgeau smocuri de păr cu totul din podoaba capilară a celui tuns. Durerea era atât de mare că mie unul îmi dădeau lacrimile și țipam de durere. Când se întâmpla lucrul acesta Nea Gheorghe se uita mirat la mine, prin intermediul oglinzii, și mă întreba:

-Ce, mă, te-a pișcat?
-Nu, bre, mi-a smuls părul cu totul!

Frizerul se uita mirat la mașină, de parcă atunci o vedea prima dată, o strângea de câteva ori în mână, uitându-se atent la dinții ei, și se apleca către scăunelul de lângă el. Lua un pămătuf mare, același cu care îndepărta părul de pe gâtul mușteriilor la terminarea tunsului, și dădea părul de pe dinții de metal. Slăbea puțin șurubul ce strângea cele 2 plăci metalice cu dinți, și turna gaz dintr-o sticluța pe mecanism. Ca și cum asta ar fi fost o ungere, și le ajuta să alunece mai ușor una pe cealaltă. Cum însă dinții metalici erau tociți de atâta utilizare, tratamentul frizerului era frecție la piciorul de lemn. La reluarea procesului, mașina smulgea în continuare păr și lacrimi clienților. Ceea ce făcea ca nea Gheorghe să trăiască într-o continuă mirare, față de ifosele acestora din urmă.

Câte un om mai în vârstă îl apostrofa însă, fără reținere, când smulsul depășea măsura:

-Băi, Gheoghe, mai du naibii cuțitele alea la un tocilar, și ascute-le, ce dracu, nu vezi că nu mai taie de loc?

Interesant este că la un moment dat nea Gheorghe Spataru n-a mai putut tunde, s-a îmbolnăvit, apoi a plecat către lumea cealaltă, iar satul a fost cuprins de un moment de derută. Problema tunsului și bărbieritului era crucială, așa că bărbații au început să se agite. Din fericire, problema a fost rezolvată de ginerele frizerului, care a început el să tundă, în locul acestuia. Culmea este că și pe acesta îl chema tot Gheorghe, așa că sintagma Gheorghe Frizerul a rămas neschimbată în vorbirea obrejanilor. Mai mult, ginerele a preluat și meseria de „om de serviciu” la școală, așa că lucrurile pentru un timp au părut neschimbate.

Din fericire n-a fost chiar așa. Nea Gheorghe, acesta tânărul, a făcut ce-a făcut și a cumpărat o casă în sat, cu poziție bună, curte mare, cu o alee pietruită, boltită cu vie, care urca în pantă către casă. Iar la intrarea în casă era un chileras mic, unde frizerul și-a amenajat cabinetul. Nu încăpea decât el, clientul, și încă un om așezat pe un scăunaș lângă ușă. Dar era de ajuns. Când era cald afară, mușteriii stăteau în curte, la umbră, în picioare sau așezați pe niște scăunele cu 3 picioare, încropite de vreun lemnar priceput. Când era frig, bărbații nu mai dădeau năvală la tuns, decât când începeau să-i boscorodească femeile, pentru că aveau chica așa de mare, de parcă erau „de la pădure”.

Atunci când venea la tuns sau ras câte un bătran cu părul alb, noi – copiii – ne repezeam să ne ridicăm de pe scăunel, si sa-i cedăm locul. Batrânii se uitau cu cate un zâmbet mijit la noi, pentru că dovedeam ca eram bine crescuti acasă, si ne intrebau câteodată:

-Tu al cui ești, mă?
-A lu’ Costică Măcrineanu, bre.
-Aha, a lu’ Cireașă. Nepotul lui Paraschiv. Strașnic om a fost bunică-tu, mă. Să te strădui să-i semeni.

La început nu știam exact, mic fiind, de ce bunicul era socotit așa strașnic de multă lume, de era pomenit și după ce trecuse întru cele sfinte. Mai târziu mama mi-a povestit despre bunicul și incendiul groaznic de la moara de lângă sat, unde lucra și îngrijea mecanismele, de când se întorsese din război. Incendiul începuse noaptea și se întinsese cu repeziciune, ațâțat de praful fin de făină. Bunicul dormea în moară în noaptea aceea, avea mult de lucru, și se trezise când vâlvătăile se ridicaseră. N-avea timp să stepte ajutoare așa că s-a luptat singur cu flăcările, cu cămașa, cu o țoală și cu mâinile goale, să scape moara de pe urmă căruia își hrănea familia cu 4 copii.

Până au tras oamenii clopotele, până s-a repezit obștea să dea ajutor, focul era sub control. Dar bunicul nu mai avea degete de om normal, îi arsese carnea de pe ele în lupta cu focul. Doctorul l-a care l-a dus morarul, deși chirurg bun, n-a mai avut decât să curețe și să coasă ce mai putea, lăsându-l cu niște cioate de deget, a căror vedere îl amăra mereu. Dar bunicul era dintr-o stirpe de oameni încăpățânați, așa că a continuat să stăpânească mecanismele morii cu ele, până când n-a mai putut lucra. Și și-a găsit și o poziție în care apuca cu dexteritate țoiul de țuică, și-l ducea sigur la gură, când se abătea pe la cârciumă.

Lumea îl privea cu respect, nu cu compătimire, și-când trecea pe uliță-uneori auzea în spatele lui explicațiile primite de vreun proaspăt provenit în sat, de la alții de-ai locului:

-Ăsta-i Paraschiv Macrineanu, a stins cu mâinile goale, într-o noapte, focul de la moara de la șosea.

Spuneam că noul frizer a adus schimbări în viața mea de copil supărat de câini. Când tata mi-a spus că de-acum nu mai trebuie să merg în țigănie să mă tund, că frizerul s-a mutat în sat, mi-a stat inima în piept.

-Hai măi tăticule, e adevărat ce spui? Nu mă păcălești?
-Nu, mă busleaga. E așa cum îți spun, nen-tu Gheorghe s-a mutat în sat, a cumpărat o casă.
-Și unde este casa asta?
-Unde să fie, mă? În spate la Suru. La doi pași de noi, în trei minute ești acolo. Vizavi de nen-tu Nitu.

Dar nea Gheorghe a ținut să mă uimească și mai mult, și pentru că se mutase în sat și avea curent electric, a cumpărat și o mașină electrică de tuns. Scăpându-mă pentru totdeauna de icnetele și lacrimile, ce însoțeau smulgerea smocurilor de păr.
De frica de câini, că de la ea începusem, am scăpat târziu. Mai precis am scăpat când am venit stagiar în Dobrogea. Dobrogea cea scăldată în soare și praf.

„Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în țărână.”
Așa grăia nespus de frumos, Geo Bogza, fratele mai cunoscutului Radu Tudoran.

Câinii dobrogeni fac parte dintr-o altă linie de evoluție decât cei ai copilăriei mele. Căldura excesiva, praful, precum și moliciunea reacțiilor turcilor pe lângă casele cărora au crescut, le-a afectat – iremediabil – tendința agresivă. Treci pe lângă un câine tăvălit la soare, întins cât este de lung pe beton, cu limba scoasă pentru răcorire, și cel mult mișcă puțin capul și deschide un ochi, să vadă dacă nu e în pericol să fie călcat de om. Când trebuie să se miște pentru a face loc unei mașini, tot corpul lui transmite dezamăgirea că a trebuit să fie scos dintr-ale lui, și își mută culcușul în sictir, de parcă ți-ar face o mare favoare. Câini și câini. Cum să te sperii de aceștia din urmă?

M-am lecuit deci de frica de câini, și îi învăț și pe copiii speriați să o facă. Am învățat chiar să și vorbesc cu câinii, lucru de neimaginat în copilărie.
Dar asta nu mă împiedică încă să tresar în întuneric, auzind lătratul lor dușmănos și agresiv, când aleg să văd un film la cinema.

Care cum să se cheme altfel, decât „Câini”?

Acest articol a fost citit de 656 ori!