Acest articol a fost citit de 599 ori!
Sincer să fiu nu știam la ce să mă aștept, în momentul în care am luat în mână cartea lui Dezső Kosztolányi numită „Nero, poetul sângeros”. Cunoștințele mele în materie de literatură maghiară se cam reduceau la Petőfi și Jókai Mór, dar și aceștia citiți în perioada adolescenței.
Așa că m-am aplecat cu precauție asupra cărții sus-pomenite, cu speranța unei surprize plăcute, dar și cu teama unei dezamăgiri pe măsură. Din fericire prima variantă a fost cea care s-a impus, și am descoperit un scriitor profund, ușor predispus spre filozofie, bun cunoscător al naturii umane, pe care reiese din carte că a studiat-o temeinic, cu real talent de psihanalist.
De ce spun asta? Pentru că personajele principale ale cărții, pe care Dezső le împinge în avanscenă, spre a fi mai bine văzute de către spectatori, sunt conturate în tușe fine și minuțioase, și disecate spre a putea vedea și noi profunzimile caracterului lor. Sunt studiate amănunțit și legăturile ce se stabilesc între ele, implicit sau explicit, totul într-un context istoric mai degrabă sugerat, decât explicat.
Pentru că Dezső e consecvent, și ne prezintă – așa cum spune însăși titlul cărții – fața lui “Nero, poetul sangeros” și mai puțin fețele lui “Nero, împăratul”, “Nero, tiranul”, sau “Nero, piromanul”. Un pariu riscant, dar pe care autorul și-l asumă și îl câștigă în mod categoric. Atât de categoric, încât îl determină pe celebrul Thomas Mann să-i adreseze o scrisoare în care să-și exprime surprinderea privind abordarea temei, dar și satisfacția unui demers reușit de un confrate într-ale scrisului.
Vorbind de personaje, nu-i ușor pentru un artist al secolelor XIX-XX să recreeze imaginea unor personaje complexe și surprinzătoare din antichitatea romană: Iulia Agripinna, mama lui Nero și sora lui Caligula, Seneca cel tânăr, celebrul filozof stoic – perceptor al lui Nero, Poppaea Sabina – femeia ce s-a vrut împărăteasa și a reușit să ajungă, Britannicus, fratele incomod, și ultimul – dar nu cel de pe urmă – Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, ale cărui fapte au străbătut istoria, provocând uimirea noastră.
Pe lângă aceste personaje excelent zugrăvite, gravitează diverse alte personaje interesante: senatori, poeți mediocri, actori, militari, sicofanți, sclavi parveniți, vrăjitoare, negustori sau plebei. Toate acțiunile lor ajutându-ne să întrevedem ceva din atmosfera Romei din primul secol al primului mileniu, o atmosferă promiscuă, pătimașă de multe ori, de o moralitate îndoielnică, apăsată de un aer de decadență pe toate planurile vieții. Amintirea Republicii bântuie încă amintirile oamenilor, iar sub conducerea ultimilor tirani mediocri Imperiul pare a merge înainte mai mult din inerție.
Două personaje se ridică însă cu mult deasupra celorlalte, în viziunea lui Dezső asupra epocii: Nero, adolescentul ajuns pe tron printr-o crimă a mamei sale, care-și otrăvește soțul împărat, și Seneca, filozoful predispus să fie și curtean, ales să-l educe pe tânărul fiu al Agripinnei, adoptat de împăratul Claudius ca fiu al său și moștenitor al tronului. Asupra descrierii lor se îndreaptă talentul autorului, acesta reușind să creeze imaginea surprinzătoare a două personaje marcante, total diferite, dar care par legate iremediabil de către destin.
Câteva repere, care să va facă să doriți să citiți cartea, ar fi – în alegerea mea – cele de mai jos.
În primul rând destinul lui Nero pare făurit de întrepătrunderea a două lucruri: moștenirea genetică, precum și acțiunea celor ce vor să-i modeleze caracterul, nu în mod dezinteresat, mama sa și profesorul său.
Dacă Agripinna vrea să facă din fiul său un împărat docil, care să-i permită să conducă Imperiul în numele său, Seneca are un mobil cu totul surprinzător! El este convins că – dacă implantează în Nero microbul poeziei – acesta ar putea să ajungă un altfel de împărat decât tiranii dinaintea sa, iar „poezia ar putea deveni un balsam pentru Nero și cei nouăzeci de milioane de supuși ai săi. Acest strop de iubire pentru frumos era singurul lucru care-i lipsise lui Caligula și altor împăraţi”. Surprinzătoare concluzie pune Dezső în gura unui filozof stoic, nu?
Acțiunile celor doi asupra educației lui Nero, fiecare mânat de interesele proprii, ne duc cu gândul la ambițiile faustiene, la povestea lui Frankestein sau la mitul prometeic. Și rezultatul se înscrie pe linia miturilor amintite, Nero nemaiputând fi controlat de cei doi, după momentul în care ajunge să se considere poet genial și împărat zeu.
Dar cea care eliberează definitiv duhul din sticlă este Poppaea Sabina, soția unui prieten al lui Nero, măcinată de ambiția de a junge împărăteasa, prin orice mijloc. Ea, ajutată de inconsecventul Seneca, pregătește din culise debutul pe scenă a lui Nero, care să-l convingă pe acesta definitiv că este un poet de geniu și un actor desăvârșit. Punerea în scenă a mascaradei face ca satele de carton ale ducelui Potemkin să pară simplă butaforie de imperiu sărac. Fie și numai pentru această scenă și tot ar merita să citiți cartea!
Mai ales că ar putea să vă pară familiare scenele în care miile de spectatorii aplaudă la comandă, jumătate dintre ei fiind militari din garda imperială, când împăratul uită să mai termine cu recitările și discursurile, astfel încât o femeie naște în sală, iar câțiva spectatori se prefac morți, fiind târâți de gărzi afară, reușind doar astfel să scape de chinuitorul supliciu.
Egoului lui Nero o dată dezlănțuit nimic nu-i mai poate pune stavilă, iar cei care – în mod timid – încearcă s-o facă, sfârșesc tragic, asasinați la comanda împăratului. Începând cu mama sa, continuând cu soția sa, cu amanta devenită împărăteasă, și în cele din urmă cu Seneca, perceptorul său, cândva atât de respectat. Nebunia lui Nero își urmează cursul, astfel că imperiul – neguvernat de către poetul autodeclarat geniu – se îndreaptă spre faliment, stârnind nemulțumirea senatului, orășenilor și generalilor, care se răscoală.
Sfârșitul lui Nero, sinucidere asistată, este încununat de ultima sa replică, ce ne transportă pentru o clipă în lumea fantastică din interiorul minţii sale:
-“Ah, ce artist piere odată cu mine!”
La treizeci de ani, după treisprezece ani de domnie, cel admirabil descris de Dezső în carte se întoarce în neființă. Sfârșitul său, și al cărții totodată, ne ține mult timp pe gânduri și ne face sa ne gândim – așa cum și-a propus de la bun început scriitorul – dacă nu cumva destinului lui Nero i se potrivește aprecierea lui Platon, aceea că de multe ori marii tirani nu sunt decât suflete nobile, corupte de o educaţie totalmente greşită.
Atmosferă istorică, personaje puternice, relații complexe între acestea, promiscuitate, crime, răsturnări de situație, cugetări alese. Cum să nu citești o astfel de carte?
Dezső Kosztolányi – „Nero, poetul sângeros”, Editura Universal Dalsi, Bucuresti
Acest articol a fost citit de 599 ori!
foarte buna recenzia, ai prins firul rosu al cartii; o mica critica ( sper ca nu ai imprumutat nimic sangeros de la poetul-imparat ! ); stilul e destul de academic, cam la prea mare inaltime (stiu ca tu esti inalt ) ! In rest, excelent ! Da-i nainte cu tupeu !!!