Sarichioi, schiță in alb – albastru

Acest articol a fost citit de 702 ori!

sarichioi
Dobrogea, creuzet etnic.
Sarichioi. Acest nume cu parfum turcesc mi se învârtește în minte de când am plecat de acasă, o dată cu răsăritul soarelui. Stau la volan și conduc absent, cu gândul la tătari și turci, la Hoarda de Aur, la cetatea Enisala, la măgărușii ce nu lipseau de lângă casele tătarilor dobrogeni.
Sarichioi. Satul galben. Galben de la lutul dobrogean, cu care primii locuitorii durau pereții caselor, și îi netezeau deopotrivă. Case mici, de stepă, menite să nu se opună vântoaselor dobrogene, ce suflă cu putere șase luni dinspre mare spre uscat, și șase luni în sens invers. În față au prispă, familiară românilor, mărginită sau nu de stâlpi și gărduț. Casele au acoperiș de stuf durat cu măiestrie, gros de 30-40 cm. Totodată au geamuri micuțe și uși care te silesc să te apleci când intri în ele.

Lemnăria simplă este însă vopsită cu o culoare superbă, albastrul lipovenesc, care prin contrast cu varul alb spoit peste lut, dă caselor o nuanță veselă, specială. Stuful izolează perfect casa în fața șuvoaielor ploii. Iar vara menține o răcoare plăcută în încăperi, ce te îndeamnă lesne spre leneveală. Iarna ține cald, dar are un aliat redutabil în lupta cu frigul. Acesta este lejeanca, soba lipovenească cu specificul ei rusesc, pe unele dintre ele putând dormi la căldură chiar și 2-3 oameni. Lejeanca, bucuria copiilor și a pisicilor. Și nelipsit din nici o casă tradițională era samovarul. Pufăitul său a însoțit sute de ani zilele lungi de iarnă ale rușilor lipoveni. Mai ales când neaua depusă în troiene mari și lacurile înghețate îi sileau la odihnă, vrând-nevrând.
magarus
După cum vedeți gândurile mi-au alunecat de la tătari și turci către rușii lipoveni. Și e firesc să fie așa, pentru că aceștia din urmă, sosiți la sute de ani bune după primii, sunt locuitorii actuali ai satului ce păstrează etimologia turcească (Sariköy).

Dar înaintea tuturor au fost aici geții și scitii, urmați de romani, care au adus stăpânirea acvilei imperiale pe aceste meleaguri. Aproape de vatra actuală a satului Sarichioi se află cetatea Enisala, pe locul fostei Heraclee antice, cetate cu o istorie fascinantă. Durată de bizantini și genovezi, pe locul strategic situat pe podișul dobrogean, a ajuns apoi în stăpânire turcească, sub numele de Yeni-sale. A păzit drumurile pe uscat și apă ale Dobrogei, sute de ani, până când natura s-a răzbunat. Iar depunerile de nisip ce au izolat Razelmul de Marea Neagră au făcut-o inutilă.
enisala
Și deoarece amestecul de populații ce trăiau în jurul ei (turci, tătari, bulgari, cerchezi, români) nu părea suficient de bogat, spre 1700 apar în zonă și lipovenii.

Rușii lipoveni. Copii ai marelui imperiu răsăritean, persecutați, chinuiți, uciși, arși de vii și în cele din urmă goniți de Mama Rusie de pe meleagurile ei. Pentru vina de a nu-și fi preschimbat credința. De a nu fi  acceptat schimbările de rit impuse de patriarhul Nikon, ce însoțeau încercările de modernizare a Rusiei ale țarului Alexei Romanov, tatăl lui Petru cel Mare. Se spune că peste 20.000 dintre ei au fost arși pe rug, pentru că au rămas „staroveri”. Adică păstrători ai credinței vechi. Și unii dintre noi ne închipuim Inchiziția ca fiind o manifestare strict apuseană!

Dintre zecile de mii de oameni ce au luat drumul bejeniei, o bună parte s-au așezat, ceva mai târziu, și pe meleagurile românești. Mai întâi în zona Bucovinei, unde au fondat sate ca Lipoveni, Dumasca, Lespezi sau Bratesti. Hașdeu ne povestește despre un sat, Manuilovca, nu departe de Fălticeni. Și – undeva la mijloc de secol XVII – este pomenit și Sarichioi, ca loc unde au ajuns cazacii nekrasoviți. Adică cazacii răsculați din oastea lui Stepan Razin, ce își trăiau viața de cazac după codul atamanului Nekrasov. Refugiați și ei din calea mâniei țarilor, și ajunși în Delta Dunării și stepa dobrogeană.

Interesant este că nekrasoviții, datorită faptului că mâna țarilor era lungă, iar împărații întotdeauna s-au împăcat între ei pe seama celor mici, au acceptat treptat să treacă drept lipoveni. Iar cu timpul identitatea lor căzăceasca s-a dizolvat în sălbăticia apelor Deltei. Pentru că turcii erau îngăduitori cu ghiaurii care se așezau pe teritoriul lor, nefăcând asupra acestora eforturi de convertire. Dar nu acceptau sub nici o formă rebelii, ridicați cu arma împotriva împăratului propriu.

Sarichioi, la pas.
Spre acest sat cu istorie zbuciumată ne îndreptam deci, într-o duminică frumoasă de mai, ca să ne întâlnim rudele. Spun rudele, pentru că o verișoară primară de-a mea lăsase podgoriile Vrancei natale, și se căsătorise cu un lipovean. Care unde putea să se nască decât la Sarichioi? Verișoara se adaptase vieții din comunitatea de altă limbă și religie, lângă omul iubit, dar tânjea după vizita rudelor, pe care le vedea atât de rar.

Am intrat în sat duminica, zi de sărbătoare, mergând la ralanti, avizi să vedem de aproape cum arată un sat lipovenesc. Sate lipovenești mai văzusem din goana automobilului, drumurile noastre către Măcin trecând prin Slava Rusă, Slava Cercheză sau Ciucurova. Dar acelea erau sate de deal, așezate la poalele pădurii, nu pe malul lacului Razelm, ca Sarichioi. Care în primul rând ne-a uimit prin imensitatea sa. Din loc în loc, printre case moderne, răsărea câte o căsuță tradițională lipovenească, strălucind precum un trandafir printre buruieni.

Pereți albi, tâmplărie albastră, acoperiș de stuf înnegrit de apă. Uneori, în jurul ferestrelor și a ușii, sau pe ușă și obloane, meșterii lipoveni duraseră o dantelerie frumoasă din lemn. In vopsirea căreia strecuraseră câteodată și puțin roșu sau alb.  Măiestrie simplă, de bun gust, fără cel mai mic aer de stridență.
sat ghiol
Am mers prin sat, încetinind când vedeam ceva interesant, și asta se întâmpla la fiecare intersecție sau la fiecare casă mai deosebită. Priveam cu egală uimire rușii bătrâni, îmbrăcați în port popular, stând de vorba pe canapelele de la porți, mangaindu-și bărbile patriarhale. Bărbi  ce atârnau până la pieptii rubaşkăi, bărbi pe care credința lor de staroveri le interzicea să le dea briciului. Femeile, cu broboada tipică răsucită în jurul capului și căzută pe umeri, de culoare deschisă, pastelata câteodată, și subka – fusta lungă până la glezne și colorată – duceau mâna strânsă chiup la gură când ne vedeau, semn de adâncă mirare.

Am oprit lângă un grup de bărbați în vârstă, ca să aflăm îndrumare spre casa lui Fedul, soțul verișoarei noastre. Am coborât din mașină, uitandu-mă fascinat la bărbile și mustățile lor. Le-am dat binețe, înclinând ușor capul, așa cum se cuvine în fața unor oameni care lăsaseră mulți ani din viața lor în urmă.

-Bună ziua! Caut și eu casa lui Fedul Petro, am zis. Mă puteţi ajuta?
-Fedul Petro, zici?

Și o sclipire jucăușă a apărut în ochii uncheşului care-mi răspunsese, cel mai în vârstă se pare, după cum se uitau toţi ceilalți către dânsul când vorbea.

-Măi, băiatule. Aici la noi în sat, din patru băieți pe unul îl cheamă Fedul. Iar Petro sunt o grămadă și ei, sunt neam mare de omini.
-Așa, care va să zică, am oftat eu dezamăgit.
-Da stai, nu te da oftatului. Spune-mi mai bine, ce poreclă are?
-Poreclă?, am întrebat uimit.
-Da, poreclă! Când mulți omini au nume la fel, îi știm după poreclă. Care-i porecla?
-Nu știu porecla, am zis dezamăgit.

Și deodată mi-am amintit cum, cu mulți ani în urmă, Fedul îmi spusese că dacă vin la Sarichioi vreodată, să țin minte porecla lui. Pe care o uitasem de îndată.

-Cum să te ajutăm, dacă nu știi porecla? Să nu te trimitem aiurea, satul nostru e mare, continuă bătrânul.

Îmi storceam mintea să-mi amintesc porecla, dar degeaba. Deodată am realizat că sunt într-un sat de ruși, și nu văzusem pe străzi nicio cosiță laie, pana corbului. Doar plete blonde și șatene, cât cuprinde.

-E însurat cu o româncă am răbufnit, și am văzut cum li se ridică sprâncenele a mirare.
-O româncă cu părul negru-negru!

Asta se pare că a fost lovitura de grație.

-Aha, Cernaia, a zâmbit unchesul ușurat. De ce nu spui așa? Și după ce a șopotit scurt în rusă cu ceilalți, mi-a spus:
-Pe Fedul al tău îl poreclim Calcan. Ține minte, Fedul Calcan. Mergi pe calea asta, după biserică faci dreapta, și mai întrebi pe careva pe acolo.
-Mulțumesc mult! Bună ziua.

Am trecut pe lângă biserica lipovenească, căreia albul îngemănat cu albastrul, precum și cupolele stralucitoare  îi dădeau un aer aparte, am mai întrebat după poreclă, și mi-am găsit neamul.
4
Lipovenii – constructori iscusiţi
Despre lipovenii din Sarichioi ar trebui să vă mai spun că sunt buni constructori. Celebri în Dobrogea, pentru măiestria și seriozitatea de care dau dovadă. Îi chemi, văd ce lucrare vrei să faci, spun un preț și un termen de finalizare. Nu se tocmesc, nu se răzgândesc, dar prețul este întotdeauna cel corect.

O cunoștință, cu mare firmă de construcții, unde avea peste 200 de oameni angajați, avea de executat o lucrare mare pentru un minister. Banii au venit târziu, ca la stat, diminuați serios de procentul pentru partid. În schimb ministerul ținea strâns de termenul de predare, care era legat de ceva evenimente estivale. În caz contrar urmând a penaliza serios firma.

-Ce crezi că am făcut, m-a întrebat patronul? Și așa îmi dăduseră bani puțini, dacă mai puneau și penalități, intram în gaură serios.
-Chiar nu știu, nu este domeniul meu, zic.
-Am chemat un staroste din Sarichioi, care cândva fusese angajatul meu. Apoi s-a apucat de construit pe cont propriu, și-a făcut o echipă de 20-30 oameni, lucrează prin toată țara. A venit, a văzut ce este de făcut şi a întrebat când vreau să fie gata.
-În două săptămâni, i-am răspuns.
-Greu a zis el, foarte greu, e foarte mult de muncă.
-Știu, tocmai de aceea te-am chemat.

A mai stat vreo cinci minute pe gânduri, uitându-se pe planuri și la ce se construise deja. Apoi a zis un preț, nenegociabil, și a mai pus și condiții:

-Vin cu 15 oameni. Vreau să ne tragi curent electric sus pe schele, să ne pui nişte reflectoare, ca să putem lucra și noaptea. La sfârșit de săptămână vreau un microbuz, să ne ducă la Sarichioi, să ne spălăm, să mergem la biserică la slujbă, să ne vedem copiii. În a cincisprezecea zi totul va fi gata, iar în banii ăștia îndreptăm și prostiile pe care văd că le-au făcut oamenii tăi până acum.
-Și așa a fost, încheie povestirea cunoștința mea.

Tradiţii păstrate, cu… tărie
Dar nu pot să închei dacă nu vă amintesc că lipovenii dobrogeni sunt regii bălților și ai brațelor deltei. Pescari cum nu sunt alții, mânuitul pagaiei aducându-le și aur la caiac-canoe, nu numai pește în ceaun. Păcat că cesionarea lacurilor către entități private îi lasă fără obiectul muncii. Ajungând să braconeze de multe ori, pentru a nu le lipsi peștele cu care sunt obișnuiți. Și cum peștele nu le lipsește, așa nu ar trebui să le lipsească nici vodca, sau o tărie asemănătoare. Care să le încălzească sângele, în ceasurile mici ale dimineții, când ceața nu s-a ridicat încă de pe baltă, și umezeală rece îți intră adânc în oase. Legat de consumul de tărie sunt multe legende cu lipovenii, dar eu o să vă spun o întâmplare adevărată.

Lucram la o firma străină de asigurări de viață, care – proaspăt sosită în România – încerca să se impună pe piață. Cererile de asigurare ale potențialilor clienți erau trimise la București, unde acestora le era evaluat riscul privind starea de sănătate, venitul disponibil, dar și riscul ocupațional. Eu supervizam completarea cererilor de către oamenii din echipa mea, apoi le trimiteam la analiza riscului, după ce erau completate cu toate datele. Și uite așa, după câteva luni de activitate, apare și primul potențial client lipovean, practicând nobila meserie de pescar. Trimit cererea la analiză, și aștept evaluarea. De regulă în două-trei zile polița se emitea, dacă nu erau probleme, sau primeam corespondență cu solicitări suplimentare.

După o săptămână cererea pescarului însă nici nu se transformase în poliță, nici nu primise corespondență. Supărat, pun mâna pe telefon, și o sun pe cea care o avea în analiză.
-Bună ziua, răspunde juna, chiar vroiam și eu să vă sun, în legătură cu cererea d-nului Petrov.

-Gând la gând, cu bucurie. Care-i statusul său?
-Păi nu știu ce să fac, cred că a fost completată greșit de către agent, și nu știu cui să adresez corespondența, agentului sau clientului.
-Domnișoară, cererea e ok, am verificat-o și eu. Nu înțeleg, despre ce este vorba?
-Păi la punctul 4.5 din cerere, la întrebarea: „Consumaţi regulat alcool? Dacă da, specificați tipul și cantitatea consumată zilnic”, a răspuns: „Da. Vodcă. ½ litri pe zi”.
-Da. Nu văd ce ar fi greșit aici (sic!). E declarația clientului.
-Stați puțin! Dumneavoastră vreți să spuneți că acest om consumă câte o sticlă de vodca în fiecare zi? Adică, zi de zi?
-Da, domnișoară. Altfel nu funcționează. Și e un tip modest, din punctul ăsta de vedere. N-ați observat că e lipovean, după nume?
-Nu, nu mă pricep la nume. Oricum, de la Constanța ne vin cereri cu cele mai neobișnuite nume posibile!

În urma medierii mele, clientul lipovean a fost asigurat, plătind o mică sumă suplimentară. Pentru că un asigurător occidental se adaptează pieței, chiar dacă în baza sa de date asemenea răspunsuri nu prea s-au mai întâlnit.

Acest articol a fost citit de 702 ori!

Please follow and like us:

21 Replies to “Sarichioi, schiță in alb – albastru

  1. Manolivka se numeste astazi Manolea, se afla in sudul judetului Suceava…cat priveste compania de asigurari de viata la care faci referire, nu pot sa spun decat atat: despre morti, numai de bine ! Excelent articol, te caracterizeaza excelenta !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.