Dacă nu dădea Petrescu gol…

În vara lui 1998 lucram pentru o multinațională de asigurări de viață, și – pentru că promovasem unit-manager, în iarna precedentă – un val de cursuri de management se abătuse asupra mea. La fiecare câteva luni plecam pentru 2-3 zile la câte un curs. Centrul de pregătire al firmei fusese fixat la Brașov, ceea ce nu putea decât să mă bucure nespus, Brașovul fiind orașul meu de suflet încă de copil, iar cei zece ani scurși de când părăsisem băncile facultății de mecanică și mă indreptasem spre litoral, mă cam afectaseră emoțional.
Cursurile se făceau într-o vilă din Șchei, situată pe o străduță în pantă, undeva între spitalul de neuro și cimitir. Ceea ce mă făcea să glumesc uneori dimineața, când ni se servea cafeaua, că este cafea „cu parfum de tămâie”. Cazarea, cel puțin la cursul despre care vă povestesc, fusese aleasă la Hotel Capitol, un hotel ciudat, așezat lângă Modarom, chiar în buricul târgului. Hotelul era cam pustiu, fiind cazați doar noi, cei vreo 30 de cursanți, și vreo 50-60 de evrei din Israel, vârsta a doua și a treia. Care, spre plăcuta mea surprindere, vorbeau între ei într-o română foarte corectă, puțin demodată, semn că trăiseră pe meleagurile noastre până când Ceaușescu se apucase să-i comercializeze, ca pe o marfă scumpă, dar indezirabilă. Mi-a plăcut faptul că reveniți în țară după 20-30 de ani, sau poate mai mult, vorbeau între ei românește, lucru ce părea să-i apropie între ei, dar și de cei cu care interacționau. Bărbații, majoritatea cu părul alb, aveau umor, îi auzeam des glumind, unii dintre ei cu accentul acela inimitabil, adus pe scena teatrului românesc de actori geniali. Era accentul pe care fratele meu mai mare, care studia actoria in perioada respectivă, îl adopta cand exersa pentru „Tache, Ianke și Cadâr”. Sau cand ne mai distra, recitându-ne versuri de genul:
Pe lângă plopii fără soț,
Adesea eu treceam.
Aș fi trecut si printre ei,
Da’ ce gheșeft făceam?
Din punctul de vedere al colegilor bărbați cu care eram la curs, plasarea lui în a doua parte a lunii iunie era total necorespunzătoare. Și asta pentru că era în plină desfășurare Campionatul Mondial de Fotbal, găzduit de către francezi. Unde România spera la o figură frumoasă, deși picase în grupă cu Anglia, Tunisia și – o cunoștință mai veche – Columbia. În seara despre care vorbesc, România juca cu Anglia, după ce învinsese Columbia. Aceeași Columbie pe care o căsăpisem si în 1994, când mulți o vedeau printre favoritele ediției.
Meciul l-am văzut în gașcă, entuziasmați la culme, cu berile lângă noi, sperând să facem un joc bun în fața celei mai celebre echipe din lume. Speranțele ne-au fost răsplătite, pentru că Dan Petrescu a dat golul victoriei în minutul 90, declanșând fiesta în hotel. Dar nu numai în hotel, ci în întreg Brașovul, unde ieșitul pe străzi după o victorie specială era tradiție încă din 1986.
petrescu
foto: adevarul.ro
Mi-aduc aminte că am văzut Steaua câștigând Cupa Campionilor în holul căminului, cocoțat peste alți 20-30 de studenți care nu apucaseră să prindă loc pe scaun, la un televizor alb-negru, cum se purta în epocă. Deși eram fan al Craiovei în perioada respectivă, m-am bucurat la extrem, am strigat, am țipat, și la un moment dat m-am trezit pe stradă, alaturi de toată suflarea studențească din Complexul Memorandului. Împreună cu localnicii, în jumătate de oră eram câteva mii de oameni, care se îndreptau spre centru, strigând „Steaua! Steaua! România!”, „Campionii, campionii/Ole, ole, ole!”, fluierand, chiuind, tropăind, ce mai – ceva de nedescris. Unii au scos steagurile tricolore, alții aveau chiar steaguri steliste sau poze mari cu jucătorii ei, au apărut și goarne, fluiere, tobe. În față la Casa Armatei deja nu se mai putea circula. Dar mașinile care așteptau să trecem claxonau entuziasmant, pe ele se urcaseră chiar oameni, în timp ce milițienii se uitau neputincioși și puțin speriați. Era prima dată, în comunism, când oamenii manifestau spontan, strigandu-și bucuria în stradă, fără să fie forțați să o facă, precum la celebrele defilări de 1 mai sau 23 august.
În fața Casei ArmateI un camion-dubă al miliției, plin de băieți musculoși, era parcat, cu luminile stinse. Coloana s-a oprit, pentru că un grup de ofiteri care văzuseră meciul împreună acolo, au ieșit cu bratele pline de sticle de șampanie, împărțindu-le cu noi, studenții. Profitând de moment, milițienii din camion – care nu mai puteau de necaz că echipa rivală a lui Dinamo atinsese așa performanță – au sărit pe ușa din spate, au smuls opt-nouă studenți din grup și i-au urcat în dubă, blocând apoi ușa pe dinăuntru.
Reacția studentilor a fost cu totul surprinzătoare, pentru anul 1986, colegii începând să bată cu pumnii în dubă, cerând eliberarea celor reținuți. Neobtinand nici un rezultat, unii s-au așezat în fața ei, restul trecând la împingerea dubei, încercându-se răsturnarea ei într-o parte, pentru că șoferul încerca să demareze și să treacă prin mulțime. Cei din dubă, speriați, erau auziți cerând ajutor prin stație, pe motiv că au fost „atacați” de studenți. Dinspre centru se auzeau deja mașini venind cu girofarurile și sirenele pornite. În momentul acela, speriat că lucrurile puteau să capete o întorsătură periculoasă, am văzut niște stele mari cât bolovanul pe tresele unuia dintre ofițerii care împărțeau șampanie, și care nu observaseră manevra milițienilor. Am împins împreună cu câțiva colegi în stânga și în dreapta, răzbind către grupul de ofițeri.
-Tovarășe general, ajutați-ne, miliția ne-a luat câțiva colegi și i-a înghesuit în dubă. Deși n-au făcut nimic rău, doar strigau ca noi toți!
-Miliția?, a tresărit generalul, îndreptându-se deodată de spate, și pasând sticlele unor subordonați. Unde?
-Acolo, unde e înghesuiala aia mare!
Generalului i s-a deschis drum către dubă, de către subordonații săi și colegi. A ajuns la dubă, s-a urcat pe scară și – ținându-se de oglindă – i-a făcut semn șoferului să deschidă geamul. Acesta, speriat, n-ar fi făcut-o, dar stelele alea de pe umăr impuneau.
-General …., cine-i comandantul acestui dispozitiv?
-Să trăiți, to’arșul general! Maiorul ……
-Dă-i prin stație să se prezinte imediat la dubă.
-Am înțeles, să trăiți!
Maiorul a sosit transpirat tot, auzind că-l cheamă un general. Chiar dacă nu era din ministerul său, iar cele două ministere rivale se suportau cu greu, nu puteai să te pui cu un general al armatei române.
-Maiorule! Imediat eliberezi studenții ridicați. Iar mâine dimineață te prezinți la șeful tău, să-i raportezi ce prostie mare ai făcut.
În uralele noastre, colegii au coborât din dubă, iar marșul a continuat triumfal până la Modarom, unde ne-am întâlnit cu altă coloană, ce venea dinspre sudul orașului. Centrul s-a umplut de oameni care se bucurau, ore întregi, până când n-am mai avut voce și putere.
Dar acelea erau alte timpuri, iar în 1998 obișnuința de a se ieși în stradă la performanțe sportive de excepție era un bun deja câștigat. Așa că, pe la ora 23.00, când meciul se terminase, Brașovul a irupt în stradă. Și cum Hotelul Capitol era fix în locul unde se întâlneau coloanele ce veneau din toate părțile Brașovului, putem spune că eram în mijlocul acțiunii. Până la ora 3.00 dimineața petrecerea a fost în toi. Apoi mulțimea s-a dispersat încet-încet, și am mers și noi la culcare.
A doua zi dimineață ne-am târât cu greu la micul dejun. Fețe obosite, ochi roșii, guri cleioase de la diversele licori bahice. Toți cu ochii după cafea și apă rece. Cât mai multă apă. Stăteam deci la masă, deslușind cu greu ce se întâmplă în jurul nostru. La masa vecină, câțiva evrei, cu fețe obosite si ei, vorbeau destul de tare, lucru pe care am început să-l înțeleg și eu, de la o anumită vârstă. Fără să vrem îi auzeam, exprimându-și supărarea.
-Ehei, a fost meci azi-noapte, a jucat România.
-Da, cu Anglia, nu-i așa?
-Da, cu Anglia. A bătut România. A dat Petrescu gol, în minutul 90.
-Așa este, adaugă altul. Dacă nu dădea gol, dormeam și noi…
La aceste cuvinte, exprimate cu un accent încântător, à la Finteșteanu (care nu era evreu), ne-a umflat pe toți râsul, indiferent de cât de obosiți eram. Dar alături conversația continua, așa că am redevenit atenți.
-De ce va supărați, a intervenit un alt evreu, cu părul puțin zburlit. Ce dacă noi jucam cu… , cu palestinienii să zicem, și-i băteam, voi nu vă bucurați?
-Ehei, reveni primul, noi pe palestinieni îi batem și când nu jucăm cu ei…

Please follow and like us:
 

0 Replies to “Dacă nu dădea Petrescu gol…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.