Băiatul ridică privirea spre cer… – fragment de roman

 

laic
foto: wikimapia

Băiatul ridică privirea din paginile cărții, se uită înspre cer mijind ușor ochii, jenat de soarele încă puternic de septembrie, în vreme ce în minte i se învârteau tot felul de noțiuni: căldură masică, căldură molară, numărul lui Avogadro, izobare, izoterme, transformări de stare. Soarele nu mai ardea ca vara, și încălzea plăcut trupul băiatului, întins pe o pătură veche, între două rânduri de roșii din grădină. Roșiile erau înalte și prinse de sârme întinse pe șpalieri, ca vița de vie, soluție aleasă de tatăl său după ce văzuse ceva similar într-o fermă.

Pe un colț al păturii era așezat un castron cu câteva felii de pâine și bucățele de caș de capră, masa frugală pe care o lua băiatul când vroia să învețe în grădină. Completată cu roșii coapte târziu, pe care le freca de maieu ca să le șteargă de praf, mușcând apoi cu poftă din ele, ca dintr-un măr.

-Așadar un sistem termodinamic situat în condiții externe invariabile în timp, va atinge (după un timp suficient de lung) o stare de echilibru termodinamic.

Doamne, ce frumoasă este fizica, se gândi băiatul. Ce clară și exactă, mai precisă parcă și decât matematica. Deci sistemele tind să se așeze în starea lor de echilibru termodinamic. Și entropia este prezentă în toate ce sunt. Și-n toate cele ce mâine vor râde la soare, completă mintea sa automat, ceea ce-l făcu să tresară, și să arunce o privire speriată în jur. Apoi realiză că e singur, și versurile dintr-un cântec dedicat Partidului fuseseră ironizate doar în mintea sa, la adăpost de urechi curioase.

Iar mintea sa zbură din nou la entropie, și parcă vedea aievea orașele antice faimoase, abandonate de om din diverse motive, care se transformau – de-a lungul secolelor – în ruine și mai apoi în praf, pe care vânturile îl împrăștiau pe câmpii pustii, praf ce conținea truda și străduința atâtor oameni, nemaiștiută din păcate de nimeni. Orașe ce se îndreptau, încet-încet, spre starea de echilibru termodinamic, din care omul scosese materia, pentru a-i da forma și măreția unui Ur, Babilon sau Akkad.

Ce extraordinar era faptul că după ce Galileo, și Kepler, și Newton, și atâția alții, s-au uitat tot timpul spre cer, încercând să deslușească tainele lumii, au venit alți oameni și s-au uitat în adâncul fărâmei de materie, căutând să găsească acolo cheia pentru înțelegerea Universului. Și asta chiar și înainte de corifeii fizicii clasice, pentru că nu Democrit spunea: „Nu există altceva decât atomi și spațiul gol, totul altceva este părere”? Și tot el spunea că există atomi sufletești, sferici, ceea ce le permite să se miște mai repede decât ceilalți. Aici băiatul zâmbi puțin, deconcertat de amintirea conceptelor lui Democrit, dar fără ironie, căci nu puteai fi ironic cu un tip a cărui minte pătrunzătoare încerca să înțeleagă alcătuirea lumii și s-o așeze în tipare logice, acum mai bine de 2000 de ani.

În timp ce mintea sa hoinărea prin timp și concepte, băiatul își aminti – oarecum crispat – că ar fi fost posibil să nu descopere niciodată frumusețea fizicii. Și că viața sa spirituală ar fi putut fi mult mai săracă, în această situație. Un fior rece îl străbătu iute, ca un curent electric ce-și caută drumul spre pământ.

-Ce noroc chior am avut că l-au luat la concentrare, în trimestrul trei din anul I, pe proful de fizică, pe Cezar Moraru, se gândi el. Și că în locul său a venit tipul ăla micuț, cu față de spiriduș, Minoiu.

Moraru era un tip sever, grav, fără pic de simțul umorului, și care preda fizica într-un mod impersonal, ca pe un fel de corvoadă. Mai era și director adjunct al liceului, ceea ce făcea ca să aibă tot timpul drămuit sever. De unde să mai aibă răbdare, precum și entuziasm, ca să le deschidă unor copii de 14-15 ani ușile lumii minunate a fizicii? Poate o dată, când era tânăr, lucrul ăsta se întâmplase. Dar, în mod sigur, vremea respectivă trecuse de mult în uitare pentru dânsul.

Băiatul se amuza, împreună cu gașca din clasă, de tunsoarea ciudată a profului, căruia părul din față îi stătea ca un fel de cosorog de șapcă, aspru și țepos, încât ai fi zis că nu mai are nevoie de umbrelă când plouă. Și de nelipsită maletă, deschisă la culoare, care completa costumul sare și piper al directorului, ca o uniformă de modă nouă. Peste nu mulți ani băiatul avea să aibă un alt profesor care semăna binișor cu Moraru, dar care preda filozofie, și cu care puteai să vorbești – în pauza cursului – și de Marx, și de Kant, și de Odobleja.

Însă până când avea să ajungă student, băiatul se plictisea grozav la orele de fizică, lucru ce se vedea și în notele slăbuțe pe care le lua, niciodată mai mari de șapte. Moraru îl categorisise deja ca aparținând grupului care se chinuia să-l urmărească în timp de preda, și-i lipise nota de șapte ca un fel de etichetă perpetuă, de elev mediocru la Fizică.

Minoiu

Minoiu apăruse la prima oră de fizică din trimestrul trei, oră ce se desfășura într-un laborator de la demisol, cu o lumină ciudată ce se strecura prin ferestre, lumină ce părea să transforme toate lucrurile în omoloagele lor mai vechi cu mulți ani, o lumină prăfoasă, dacă termenul nu vă zgârie urechea. Avea un fizic de hobbit, se mișca și vorbea rapid, deborda de entuziasm, și le-a spus din prima că împreună vor descifra tainele electricității. Tainele electricității, chiar așa spusese, smulgându-i o tresărire de interes băiatului, care dormita în ultima bancă. În lumina ciudată din încăpere profesorul avea ceva de alchimist medieval, care le spune ucenicilor că împreună vor descoperi tainele transmutării, dacă pentru asta  își vor da tot interesul.

Și acesta a fost începutul unei lungi și frumoase prietenii, între băiat și minunata lume a fizicii. Electricitatea, cu legile ei clare și vizibile, cu circuitele sale întortocheate, i s-a potrivit ca o mănușă. Zece la oral, zece în teză, și impresia gustată – pentru prima dată – că e cel care înțelege cel mai bine materia dintr-o clasă cu treizeci și opt de colegi. În anul doi Moraru a fost obligat să-i dea nouă în teza din primul trimestru, după ce la oral îi dăduse un șapte și un nouă. În trimestrul doi l-a păzit pe toată durata tezei de două ore, convins că îl copiase în primul trimestru. I-a dat tot nouă, deși merita zece. În ultimul trimestru n-a mai avut ce face, s-a recunoscut învins, iar băiatul a încheiat cu media zece.

Din anul trei zeii i-au adus băiatului un prof de fizică situat la antipozi față de Moraru, un tip pâinea lui Dumnezeu, pasionat de fizică mai mult decât de propria viață, și pentru care a împărtăși ce știa cu elevii era satisfacția extremă. Înalt, slab, puțin cocârjat, cu o voce caldă și învăluitoare, Teodorescu avea să fie trambulina pe care băiatul avea să sară spre alt nivel al ințelegerii fizicii.

Stând pe pătură în grădină, având în față compendiul de fizică, băiatul rememora cu plăcere momentul în care Teodorescu, sosit la oră în ultima clipă, în loc să se apuce de strigat catalogul, cum făcea de obicei, s-a așezat în fața primei bănci, dând dovadă de o agitație extremă. Apoi și-a dres glasul, și a anunțat cu poticneli:

-Liniște, vă rog liniște! Vreau să vă anunț ceva foarte important…

Elevii, mirați de această schimbare de obiceiuri, au rămas muți fără să vrea.

-Acum vin de la cancelarie, unde s-a primit un plic de la Inspectoratul Județean. Am plăcerea…, am marea plăcere, să vă anunț că Olimpiada de fizică pe județ a fost câștigată de către colegul vostru, Băiatul. Felicitări, Băiatule! Și… mulțumesc!

După o clipă de stupoare, urmată de una de neîncredere, în clasă s-a instaurat vacarmul. Parcă galeria unei echipe sportive celebra câștigarea unei competiții. Strigăte, urlete, fluierături, aplauze în cascade, urări suprapuse, nimic nu lipsea, spre mirarea celor din clasele vecine, care nu știau ce s-a întâmplat.

În sfârșit clasa lor, considerată cea mai slabă din liceu la nivelul generației sale, era răzbunată! Să mai umble acum cu nasul pe sus tipii aia de la C și D, îmbrăcați cu uniforme de stofă fină, cu ochelari de soare ultimul răcnet, la care bobocii din anul I se uitau ca la sfinți.

Teodorescu, roșu la față, cu transpiratia prelingandu-i-se pe față, surprins total de momentul de nebună efuziune adoloscentină, nu știa ce să mai facă cu mâinile. Băiatul îl privea cu recunoștință, pentru că-l ajutase să-și urmeze drumul, cu cărți, cu sfaturi și cu momentele când îl lua de la orele de sport, engleză sau dirigenție, ca să mai lucreze împreună la fizică. Poate nu era cel mai bun profesor de fizică din oraș, dar în mod sigur cel mai sufletist și implicat era. Merita la rândul sau acest moment de glorie, momentul când în cancelarie s-a făcut anunțul, iar Teodorescu – venit de doi ani în liceu și privit cu oarecare condescență de greii locului – a putut să-l privească relaxat pe Moraru, singurul care mai avusese elevi cu astfel de performanțe până atunci.

Câștigarea Olimpiadei de fizică pe județ avea să fie un punct de cotitură în viața Băiatului, chiar dacă el nu realiza asta atunci. Binențeles că era bucuros de victorie, binențeles că percepea schimbări în modul cum era privit, direct sau pe furiș, de către colegii din alte clase. Și mai ales de către colege, ceea ce era cu adevărat ceva nou, și pe cine n-ar fi încântat interesul pe care-l exprima privirea unora dintre ele, chiar dacă uneori era însoțit de o expresie de surprindere, parcă puțin disprețuitoare.

Liceul

Băiatul venise la liceu de la țară, cu tot ceea ce însemna acest lucru, în anul catastrofalului cutremur ce zguduise România. El venise însă la Liceul Cuza din Focșani pe altă filieră decât ceilalți colegi, se înscrisese la sfârșitul clasei a VIII-a la Liceul Unirea, școală prestigioasă unde se pregăteau viitori filologi și istorici de marcă ai țării, pasiunea sa pentru literatură și istorie îndreptându-i obligatoriu pașii către acel lăcaș de cultură. Viața în comunism însă era plină de surprize, așa că pe 15 septembrie 1977, când s-a prezentat la școală, Băiatul a descoperit pe pereții liceului o altă firmă, care nu înțelegea ce caută acolo: ”Grupul Școlar Auto Focșani”.

La adunarea în careu a tuturor elevilor, directorul școlii le-a comunicat hotărârea Ministerului Învățământului de desființare a liceelor teoretice și înlocuire a lor cu grupuri școlare de meserii. Stupoarea a fost generală, așa că murmurele nu conteneau, dar directorul a întrerupt brusc festivitatea. La avizier erau trecute repartizările pe clase, unde Băiatul s-a regăsit ca viitor elev al clasei a IX-a A, cu profil de… matematică-fizică, singura care nu pregătea mecanici auto, reunindu-i pe elevii cu mediile cele mai mari în clasele de școală generală. Erau 36 de elevi pe tabel, ceea ce era OK, iar de a doua zi au început să se cunoască.

Spre surpriza sa făcea parte dintr-o clasă de băieți de la oraș, cu uniforme din stofă fină, nu din postav grosuț ca a sa, plini de ei și vorbind afectați, nebăgându-i în seamă pe cei 7-8 copii de țărani, strecurați printre ei. Singurul care făcea excepție era chiar băiatul directorului școlii, ce se numea Radu Nagler, un tip isteț, cu frunte înaltă și figură de neamț, a cărui aparență se potrivea cu originea pe care o dezvăluia numele de familie.

Au plecat repede în practica agricolă de o lună de zile, culegând împreună struguri pe dealurile Odobeștiului, acolo unde lucrurile s-au mai aranjat puțin, începând să comunice între ei, dar încă la modul distant, nu ca între niște colegi de clasă. Ca de obicei fetele au fost mai puțin distante, pentru că un băiat este totuși un băiat, indiferent unde a crescut, mai ales dacă te și ajută să-ți cari coșul de struguri la remorcă, plin de cavalerism. La întoarcerea din practică, în prima zi de școală, pe tabla din clasa Băiatului trona un anunț scris cu cretă, în care 8 elevi nominalizați erau anunțați să se prezinte la Director a doua zi, la ora 10.00.

Printre ei atât Băiatul cât și Neluțu Popescu, zis Pion, colegul său de școală generală. I se spunea Pion pentru că-și semna etichetele caietelor de școală cu numele prescurtat sub forma P. Ion, nu Popescu I., cum te-ai fi așteptat. A doua zi, speriați precum niște copii de 14-15 ani chemați la cancelarie din chiar prima zi de școală, au avut întâlnirea cu domnul director Nagler. Acest om, căruia Băiatul i-a  purtat un respect deosebit în anii care au urmat, a găsit soluția să le prezinte situația delicată în care se afla, ca unor oameni mari, ceea ce era o premieră în viața lor.

-Măi, copii, situația clasei a IX-a A este foarte dificilă. Dacă la începutul anului erați 36 în clasă, acum ați ajuns la 44. Nu va ascund că – dat fiind faptul că va fi clasa de elită a liceului – am fost obligat și presat să mut în clasa voastră copii ai unor oameni importanți din oraș: procurori, judecători sau activiști. Ca și pe ai unor profesori din liceul nostru, printre  care mă aflu și eu. Din păcate într-o clasă nu pot fi mai mult de 38 de elevi, nu permite legea. Voi sunteți copii de la țară, care aveți niște medii excepționale, între 9.70 și 9,96, pentru care ați muncit mult. Mi-ar plăcea să fiți elevi în școala mea, dar trebuie să găsesc o soluție bună și pentru voi.

-Iată deci ce vă propun: la Liceul de matematică – fizică Alexandru Ioan Cuza mai sunt câteva locuri neocupate, vă pot transfera acolo; cei ce nu vor să plece vor trebui să treacă la clase de mecanică. Liceul Cuza va rămâne cel mai bun liceu din oraș, câțiva profesori ai noștri s-au transferat deja acolo. Se va face carte acolo, e păcat să nu profitați. Acest liceu se va distruge, încet – încet, cu noul profil pe care l-a primit. Nu e grabă, vorbiți cu părinții și până joi dați-mi un răspuns.

În viața sa, deși un timid incorigibil, Băiatul avea să rateze rareori oportunitățile esențiale, chiar fără nicio pregătire specială pentru asta,  așa că s-a auzit vorbind încet, cu vocea sa în schimbare, la nici un minut după ce directorul terminase:

-Tovarășe Director, eu m-am hotărât! Vreau să merg la Liceul Cuza, cum să fac?

-Și eu vreau, spuse imediat Pion, speriat probabil să nu rămână singur la Unirea.

-Așa care va să zică ? Fără să mai vorbiți cu părinții? Foarte bine băieți, deși nu vă este ușor, ați ales varianta corectă. Mergeți chiar acum la Cuza, întrebați de dna Directoare și spuneți că v-am trimis eu. Știe dansa despre ce este vorba.

Și uite așa după-amiaza, când Băiatul a ajuns obosit acasă, și i-a dat mamei sale matricola să i-o coasă pe mâneca uniformei, aceasta a luat-o, a privit-o lung și l-a întrebat:

-Ce înseamnă L. A. I. C.  ăsta de pe matricolă?

-Liceul Alexandru Ioan Cuza, a răspuns el mândru.

-Măi, băiete, poate sunt eu obosită și cu gândurile aiurea, dar tu nu intraseși la Liceul Unirea?

Acest articol a fost citit de 89 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.