Atenție! Fiți gata! Box!

manusi
foto: libertatea.ro

Primul an de liceu l-am început ca intern al căminului pentru elevi al Liceului Unirea. Chiar și după mai bine de o lună, după ce m-am transferat la liceul Cuza, am continuat să rămân acolo, pentru că mă obișnuisem cu băieții, chiar dacă nu-mi mai erau colegi. Și chiar dacă excelau la capitolul „poște” aprinse, puse între degetele de la picioare când dormeai mai adânc, acțiune urmată de trezirea bruscă în strigăte de: Arde! Arde! Săriți! Fugiți! Și nu se dădeau la o parte nici de la clasicul „pișă-te că vine trenul!”, susurat la urechea adormitului, în nivel crescendo, cu speranța că în mod inconștient acesta își va elibera bășica în somn.

Pe mine mă cam lăsaseră în pace, nu din pricină că eram cel mai înalt dintre ei, ci pentru că pe doi dintre ei i-au durut mult timp părțile în care îi lovisem, la prima lor tentativă. Îmi puseseră poște între toate degetele de la picioare, când – spre ghinionul lor – mă trezisem. I-am lăsat să le aprindă, apoi când au început să strige că arde am trecut la acțiune. M-am făcut că sar speriat din pat, în întunericul camerei luminate doar de sulurile de hârtie aprinse, dintre degete. În timpul săriturii am dat ca disperatul din mâini și picioare, altoindu-i un pumn în ochi unuia dintre ei, și trântindu-i un genunchi în șale altuia. Ceilalți doi au scăpat neatinși. Vânătaia ochiului a persistat mai mult de o săptămână, și a trebuit justificată la școală cu un motiv pueril. Durerea de șale a celuilalt l-a părăsit mult mai greu. De atunci am fost lăsat în pace noaptea.

Dacă să scapi de colegii cu dor de joacă era ușor, mai greu era să scapi de țiganii care te jecmăneau de câte un leu, de fiecare dată când te prindeau prin parc. Cum orașul nu era cine știe ce metropolă, petrecerea timpului liber se limita la destul de puține posibilități. Una din ele era să mergem în parc, unde mai trăgeam cu ochii după fete, unii mai trăgeau câte o țigare, umflându-se în pene cu asta, până îi dădea de gol tusea că nu sunt fumători adevărați, și tot așa. Când ți-era însă lumea mai dragă, apărea câte un țigănuș de 8-9 ani.

-Nenea, dă și mie un leu.

Dacă făceai greșeala să nu-i dai, ba să-l mai și repezi, din deșișuri apăreau brusc trei-patru țigani, pe la 18-20 de ani, de loc din Bahne, cartierul de evitat al urbei focșănene.

Îți luau leul, și-ți mai și trăgeau câteva palme bonus, fiindcă te-ai luat de ăla micu’.

Cum leul se găsea greu, și nu-mi convenea să sponsorizez cu el băieții din cartierul rău famat, m-am hotărât – cu acea determinare specifică puștilor de 14 ani – să mă apuc de box, ca să fiu în stare să mă apăr când va fi nevoie. Eram înalt și slăbuț, deși ciolănos, îmi mijeau tuleiele mustății, și dădeam o impresie de fragilitate, în general. Nu stăteam bine cu alergarea, mă disperau probele de la sport, unde trebuia să fugim nu știu câte ture de stadion.

În același timp eram în stare să fug ore întregi dacă în față aveam o minge, care trebuia în cele din urmă să intre undeva, într-o poartă sau coș. Singurul sport în care excelam însă era tenisul de masă, rod al sutelor de ore de lovit mingea de plastic la masa de pe holul școlii generale din Obrejița. Unde-l mituiam pe nea Gheorghe, omul de serviciu al școlii, să ne lase și duminica, cu promisiunea că nu vom strica nimic și-i vom aduce cheia de la intrarea școlii, acasă, după ce terminăm.

Binențeles că ideea cu boxul au avut-o și alți boboci, astfel că în cele din urmă ne-am strâns șase băieți hotărâți. Cinci interniști, și Ciprian Haleț, care era focșănean, și era coleg de clasă cu mine. Dintre toți șase, doar Ciprian arăta a tip care ar putea face box de performanță. Era potrivit de înălțime, îndesat și bine legat, cu mușchi deja conturați la tors și brațe. În același timp era și frumușel, având genul acela de frumusețe sălbatecă a chipului, ce atrage în general femeile tinere, care uneori ajung să regrete toată viață atracția – necontrolată de experiență – de la vârsta respectivă.

Împreună, cei șase mușchetari, ne-am prezentat într-o zi în fața lui nea Tică Pârâianu, antrenorul de la clubul de box focșănean, ce funcționa într-o clădire care prinsese și vremuri mai bune. Înăuntru domnea semiîntunericul, doar deasupra ringului era ceva mai multă lumină, de la un bec mare atârnat deasupra sa, cu lumina reflectată de o tinichea de tablă rotundă, ca un corp de vailing, prinsă deasupra acestuia.

Antrenament nu era în ziua aceea, dar „meșterul” era la muncă, ne interesasem în prealabil, prin intermediul lui Ciprian. Eram toți îmbrăcați în treninguri, cu teniși în picioare, bucuroși nevoie mare că vom avea șansa să intrăm în tagma bărbaților puternici. Meșterul ne-a văzut intrând temători, ne-a făcut un semn încurajator cu mâna, și când ne-am apropiat, ne-a luat la întrebări:

-Ce-i cu voi, mânjilor, ce căutați la mine la sală?

-Bună ziua, a spus Ciprian, băiat de oraș, mai puțin rușinos, am vrea să facem și noi box.

-Box, ce fel de box?

-Box, din ăsta, cu pumnii…

-Aha, cu pumnii. Dar să știți că aici noi boxăm cu mănuși, cu pumnii se bat ăia prin filme, ne-a spus meșterul, cu un zâmbet în colțul gurii.

-Bine, conchise meșterul, hai să vedem ce pot afla despre voi. Dezbrăcați-vă la tricou și veniți aici, lângă ring. O să vă puneți mănușile, și o să boxati puțin, doi câte doi. Tu cu ăsta mic, tu cu blondul, iar voi doi, în fine, voi doi împreună. Deși ăsta brunetul are mai mult de 15 centimetri peste tine.

-Ce înălțime ai?, mă întrebă meșterul.

-1,87, domnule.

-Ohooo, dar te-au udat ai tăi la rădăcină, nu glumă.

-Haideți, să simțiți puțin mănușile în mâini, să simțiți loviturile cu ele, să vedeți cum e în ring în realitate. Primii doi, hopa sus!

Adrenalina țipa în noi din momentul când ne-am pus mănușile acelea ciudate în mâini, mari și pufoase ca niște gogoși, voluminoase dar ușoare în același timp. Primii doi mai mult s-au tatonat, în ciuda îndemnurilor meșterului să se lovească reciproc. Meșterul i-a lăsat vreo două trei minute, apoi i-a dat jos. Am urcat eu, împreună cu un coleg dintr-un sat mai dinspre munte, destul de bine legat.

Ăsta nici n-a urcat bine în ring, că s-a și repezit să mă bumbăcească. După ce am încasat câteva lovituri, mi-am dat seama că aveam mâinile mai lungi decât el, și l-am ținut la distanță, altoindu-i și câteva la corp, spre învățătură de minte. Meșterul părea destul de mulțumit când ne-a întrerupt.

Al treilea duel părea și mai disproporționat, din cauză că Ciprian avea fizic de sportiv, iar oponentul său, Marian, era mai subtiratic, deși nu părea chiar firav. Era un coleg dintr-un sat de la câmpie, ars de soare, cu părul blond cânepiu. Cum s-au urcat în ring, Ciprian s-a și repezit la el și a început să-i care la pumni. Însă, spre surpriza lui și a noastră, lovea mai mult în gol, Marian deplasându-se tot timpul în lateral din fața loviturilor periculoase.

După vreo două minute, când Ciprian părea că obosise deja, Marian l-a luat la o serie rapidă de lovituri la cap, date cu sete, de răsunau mănușile ca tobele. Până să-și dea seama meșterul cât de serioasă era treaba, Ciprian era pe jos, amețit complet, și cu un ochi vânăt, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el.

-Mă, ai ceva cu el în particular, ți-a furat gagica, ce-ți veni să-l lovești așa?, l-a întrebat meșterul pe Marian. Am zis doar să vă tatonați.

-Păi, meștere, el a început, a replicat colegul. Și avea perfectă dreptate, dacă vreuna din loviturile lui Ciprian l-ar fi atins, l-am fi adunat pe el de pe jos.

-Bine, bine, veniți cu toții în biroul meu.

Meșterul a deschis un caiet, ne-a privit pe fiecare în față, și ne-a spus:

-Tu, tu și tu rămâneți. Voi ceilalți trei, cu părere de rău vă spun, nu cred că sunteți făcuți pentru box. Căutați alt sport, sunt atâtea, și nu vă descurajați. Liber!

Apoi mie, lui Ciprian și lui Marian, ne-a luat datele personale, ne-a întrebat de unde suntem, ne-a urcat pe cântar și și-a notat greutatea.

Când a văzut că am 71 de kg, meșterul a rămas mască. Când i-am spus că am doar 14 ani, a rămas fără aer.

-Stai, măi, așa. Cum 14 ani, când ești născut? În ce lună și ce an?

– În aprilie 1963, i-am răspuns eu, liniștit.

-Doamne Dumnezeule! 14 ani, 71 de kg și 1,87 înălțime. Plus mâinile lungi, de zici că ai prelungitoare la ele. N-am văzut așa ceva. Junior II, cu 71 de kg! La categoria ta n-ai cu cine să te bați în Focșani, nici pe regiune, mergem direct la naționale. Dacă tragi tare câteva luni, și mă asculți, și dacă ai și puțină baftă la tragerea la sorți, la anul în primăvară ești campion național. Pfiuu, mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap cu tine, Măcrinene.

Când a ajuns la Ciprian, meșterul l-a întrebat direct:

-Numele tău de familie este Haleț? Ești băiatul lui Puiu?

-Da, meștere.

-Taică-tău știe că ai venit la box? Nu-mi răspunde, că știu răspunsul. Când o să-ți vadă ochiul vânăt, în schimb, o să afle! Să-i spui să treacă pe la mine, să vorbim despre asta.

Ciprian n-a mai apărut la sală, și ne-am lămurit repede de ce, când tatăl lui a venit la prima ședință, la școală. N-am văzut în viața mea o față mai tumefiată și mai ridată ca a respectivului bărbat. Urmele a mii de pumni recepționați în plin erau înscrise pe ea. Se pare că Haleț senior fusese un boxer agresiv, care se năpustea asupra adversarului ca un taur furios, fără să acorde prea multă atenție apărării, fără să țină garda sus, ca să-și apere capul.

Și uite așa am ajuns, eu și cu Marian, candidați la titlul de boxeri legitimați. Meșterul ne-a făcut programul de antrenamente, două pe săptămână, funcție de orarul de la școală. Când ne-am prezentat prima dată, ne-a despărțit, iar pe mine m-a dus în sala de forță. Acolo, doi țigani din Bahne, cam la 24-25 de ani, cu figuri de proaspăt eliberați din pușcărie, trăgeau de fiare.

-Ei sunt Chelu’ și Mielu’, mi i-a prezentat meșterul. Sunt colegii tăi de categorie, o să te antrenezi cu ei, că juniori la greutatea ta n-am.

M-am uitat cam speriat la cei doi, zicându-mi în sinea mea: na, Măcrinene, ai vrut să faci față țiganilor din Bahne, de ei ai parte! O să te bumbăceasca ăștia, de o să-ți sară capacele.

Meșterul s-a prins ce gândeam, așa că a  intervenit:

-Bă, vedeți că băiatul are doar 14 ani, să-l luați ușor, să nu-i rupeți ceva.

Și uite așa am ajuns sparring partner pentru Mielu’ și Chelu’, care mă cam controlau pe la coaste, ba câteodată și pe la fălci, dacă dormeam pe mine. Prima grijă a fost să învăț să mă închid când sunt atacat în serii repetate, așa că după vreo două săptămâni coatele mele ascuțite le cam dădeau de furcă. În afara antrenamentului băieții erau prietenoși, mă rog, atât de prietenoși cât puteau să fie niște tipi care aratau ca două gorile din filmele cu gangsteri. Arcade proeminente, nasuri turtite, veșnic nebărbieriți, numai a boxeri nu arătau. Într-o zi Chelu’ s-a prins că mă uit cam lung la nasul lui, și m-a luat scurt la întrebări:

-Ce, bă, n-ai mai văzut nas rupt și turtit până acum?

-Nu prea, am recunoscut eu, cu jumătate de gură. Unde ți l-ai rupt?, am întrebat cu naivitate, stârnindu-le hohote de râs.

-Nu mi l-am rupt nicăieri, nea Tică mi l-a rupt. Ca și pe a lui Mielu’, și pe ale tuturor băieților mai vechi.

-Dar de ce?

-De ce? Pentru că n-ai vrea să ți-l rupă adversarul în timpul vreunui meci, să te umple borșul în ring, și să te oprească medicul să continui. Așa e tradiția, e mai bine să ți-l rupă antrenorul.

-Și cum face, nu te doare?

Au râs iar amândoi în hohote, apoi Chelu’ a continuat.

-În primul rând că nu știi că o să ți-l rupă. Când crede el că este timpul, te trimite la vestiar, să aduci o sticlă cu apă de la robinet. Își înfășoară un prosop în jurul pumnului, și te așteaptă ascuns după ușă. Când ieși îți frige un pumn dintr-o parte, și gata, ți-a rupt zgârciul ăsta, de aici. Pui comprese reci 3-4 zile, și încet-încet îți trece. Atunci poți spune că ești bun de boxer!

Din acea zi, de câte ori mă uitam în oglinda de la internat, mă lua cu fiori. Eram înalt și slab, de fapt ciolănos, dar mă dotase Dumnezeu cu o mândrețe de nas mare, pentru care m-ar fi invidiat și de Gaulle, și Depardieu. Nasul ăsta îmi amărea zilele destul, prin dimensiunile sale, darmite să-l mai și văd bălăngănindu-se la stânga și la dreapta, când întorc capul! Nici nu vroiam să mă gândesc…

După vreo lună eram la antrenament, cu Marian și restul băieților, când meșterul mă strigă din colțul ringului, de unde urmărea lupta a doi colegi:

-Măcrineanu, du-te în vestiar și adu o sticlă de apă de la robinet! Dar las-o să curgă mai mult, să vină rece.

Brusc, mi-a fugit sângele din obraji, și parcă m-a lovit ceva în moalele capului. Am plecat șovăielnic spre vestiar, pescuind din mers o sticlă de un litru de pe masă.

-Acum o să mi-l rupă, de-aia m-a trimis la vestiar, îmi tot repetam în minte. Cum dracu o să arăt eu cu nasul rupt? Și așa n-arăt grozav, dar cu nasul rupt?

În vestiar m-am uitat neliniștit în jur, și brusc am luat o hotărâre. Mi-am adunat repede hainele, și le-am strâns ghem, în brațe. M-am uitat încrezător la singurul gemulet, de vreo 40×40 cm, ce-l avea cabina de duș. Nu știu cum am aruncat hainele pe el, și cum am reușit să mă strecor la rându-mi prin el, căzând în mâini pe partea cealaltă, julit rău la umeri, pe care – din fericire – nu-i aveam prea lați la vremea respectivă. Viteza pe care am prins-o până la cămin m-ar fi recomandat și pentru lotul național de atletism, fără îndoială.

Nea Tică a digerat greu întâmplarea. După vreo două săptămâni și-a revenit, și a început să-mi trimită mesaje prin Marian.

-A zis nea Tică să vii înapoi, că-ți lasă nasul așa cum e, doar că o să trebuiască să înveți să ți-l aperi mai atent, că e călcâiul tău al lui Ahile.

-A zis meșterul chestia asta?

-Normal că nu, a zis-o cu alte cuvinte, ce credeai?

În altă zi meșterul mi-a trimis și legitimația, care sosise între timp, doar-doar m-o ademeni iar la sală. Dar n-a fost chip să mă mai prindă pe acolo.

În schimb relația mea cu țiganii din Bahne a trecut pe alte coordonate, din zilele respective. Era de ajuns să le spun că sunt prieten cu Mielu’ și Chelu’, că imediat se cărau și mă lăsau în pace…

Acest articol a fost citit de 164 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.