Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 571 ori!
Opt seara. Doi tineri ca la douăzeci de ani, așezați pe treptele unui ING Office. Îmbrăcați sport, cu șorturi și tricouri, genul veniți la mare cu bani puțini. Unul mai înalt și uscățiv, cu păr șaten. Celălalt brunet, cu față rotundă, mărginită de o bărbiță mică. Pe fete li se citește îngrijorarea și oboseala.
Uscățivul butonează în mod repetat telefonul. Fără succes se pare, deoarece la un moment dat schițează un gest de parcă ar vrea să dea cu el de pământ. Se întoarce spre brunet, care stă cu o treaptă mai sus.
-Nu răspunde, măi!
-Intră căsuța?
-Nu, sună, dar nu răspunde!
-Mai încearcă, te rog.
-Încerc, măi, nu vezi că am făcut bășici la degete butonând? Ce facem dacă nu răspunde, dacă ne lasă?
-Nu ne lasă, măi, nu ne lasă. Mă duc să văd poate a virat, o fi citit sms-urile.
Intrăm amândoi în office, fiecare la alt bancomat. Iese înaintea mea, și-i spune uscățivului:
-Nimic!
-Dacă ne lasă, măi?
-Nu ne lasă măi, cum să ne lase?
Chiar așa, dacă îi lasă?
Acest articol a fost citit de 571 ori!
