Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 610 ori!
În anul de grație 1988, deciși să-și mai spele imaginea proastă în Occident, comuniștii români mai făceau sporadic câte o acțiune în direcția aceasta. Una din ele s-a organizat în Dobrogea, un schimb de experiență între fermierii francezi și fermierii specialiștii în agricultură români. Adică s-a organizat vizita unui grup de 10-12 fermieri din Franța, plimbați prin Dobrogea de agronomi români. Ca să vadă succesele agriculturii socialiste, în lupta cu seceta și solurile mai slabe calitativ, din anumite zone din regiune.
De fapt agronomi erau mai puțini, și doar pe considerentul că fără ei chiar nu se putea. Delegația română colcăind de activiști și securiști, cu ochii cât cepele și cu urechile în toate părțile. Toți îmbrăcați la costum și cravată, spre mirarea fermierilor francezi, cărora această ținută se părea că le era cam străină. Agronomii erau îmbrăcați în mod evident mai relaxat, cu cămăși cu mânecă scurtă, pantaloni deschiși la culoare, sandale cu ciorapi (sic!) și pălării de soare.
De partea cealaltă fermierii erau îmbrăcați destul de modest, în ținută de zi cu zi, excluzând orice urmă de festivism. Ce uimea la ei erau palmele mari și butucănoase, palme bătătorite de muncă, precum și fețele arse bine de soare. Din discuțiile mele ulterioare cu ei am aflat că-și efectuau singuri, ajutați doar de familie, cele mai multe dintre lucrările de la fermele lor nu prea mari. În vârf de sezon mai apelau și la angajați temporari sau sezonieri. Într-un cuvânt, oameni care se chiverniseau lucrându-și singuri pământul pe care-l stăpâneau.
În mod normal eu, ca inginer auto care lucra la firma ce căra roadele pământului de pe câmp, n-aș fi interacționat cu ei. Dar vizita lor de câteva zile s-a încheiat cu o petrecere tovărășească. Organizată de politrucii specializați pe protocol, care nu lipseau din nici o organizație de partid. Cei care se ocupau de „punctul trei pe ordinea de zi”, la orice ședință de partid de nivel superior. Expresia respectivă făcuse carieră în epocă, și desemna masa – stropită din plin cu băutură – de după ședință. Era auzită des prin ședințe, când vreun hâtru propunea să se grăbească discutarea problemelor din listă. Pentru a se trece mai repede la „punctul trei pe ordinea de zi”, care conținea probleme cu adevărat presante.
Organizatorii s-au agitat din plin pentru organizarea agapei. Astfel încât – chiar dacă era criză alimentară în România – masa să nu-i facă de rușine. Anexele de partid din domeniul alimentar au rezolvat ușor problema. Acolo găseai de toate, dacă făceai parte din nomenclatura mai răsărită sau mai măruntă. S-a dat ordin și la Fabrica Munca, din Ovidiu, să se trimită Pepsi din belșug, să vadă „tovarășii” din Franța că avem și noi băuturi celebre. Când totul era aproape gata, s-a descoperit o mare problemă.
Una era să-i plimbi pe francezi pe unde pofteai, însoțiți de un ghid profesionist, care le traducea, și alta era să stai la șpriț cu ei, amestecați la mese, și să faci conversație de pahar. Astfel ca oamenii să nu se simtă stingheri, și să vorbească doar între ei. În consecință a pornit vânătoarea de vorbitori de franceză. În urmă căreia mă trezesc chemat la șeful de autobază.
-Ia zi, Silviule, tu ce limbi străine vorbești?
-Doar franceză, șefu’.
-Aha, franceză. Și cât de bine o vorbești?
-Păi ultima dată când am vorbit cu un francez, câteva ore, pe un tren de noapte, mi-a spus că vorbesc franceza „ca un belgian”.
-Da? Asta e de bine?
-Destul de bine, șefu’. Pot să vorbesc și să scriu in franceză ușor, fac conversație, am vocabular literar și tehnic bogat.
-Bine. Dacă-i așa, mâine seară te-ai lipit de un șpriț.
-Ce șpriț, șefu’?
-Hai să-ți explic.
Și m-a pus în temă privind evenimentul în pregătire. Așa că a doua zi, la cămașă și cravată, m-am prezentat la localul unde avea loc agapa. Am fost preluat de un activist, care mi-a făcut un scurt instructaj.
-Cei ce vorbiți franceză veți fi așezați printre fermieri, ca să faceți conversație cu ei, să se simtă și ei băgați în seamă. Puteți să mâncați și să beți fără grijă, dar cu măsură, să nu vă piliți înaintea lor. Să-i invitați să servească din bucatele de pe masă, să bea, să ciocniți cu ei, după cum le e voia.
Când i-am văzut pe fermieri cum erau îmbrăcați și cât de puțin epatau, mi-am scos pe furiș cravata și am agățat-o într-un cuier. Unde cred că este și astăzi, pentru că în urma luptelor grele date cu vinul de Murfatlar, cot la cot cu dușmanul de clasă, am plecat acasă cam șovăielnic.
Masa se desfășura bine, chiar dacă francezii nu înțelegeau de ce coniacul de Murfatlar, altfel foarte apreciat, le-a fost servit primul. Se mânca, se bea vin, se mai stingea cu apă. Francezii fără să le amestece vreodată, românii cu clasicul șpriț de vară. Singurele sticle care rămăseseră neatinse pe masă, în fața fermierilor, erau cele de Pepsi. Din care românii se înfruptau pe cinste, fiind un produs pe care rar îl găseai. La un moment dat unul dintre ștabi, care stătea în capul mesei, s-a sesizat, și a pornit telefonul fără fir. Așa că am primit ordin, prin șoapte de la un mesean la altul, să aflu de ce francezii nu pun gura pe Pepsi.
Încurcat, mă gândeam cum să fac asta fără să întreb direct, ca să nu par prost crescut. Așa că l-am luat pe departe pe fermierul de lângă mine, care-mi putea fi tată. L-am întrebat dacă mâncarea este ok, dacă mai dorește ceva, cum i se par băuturile…
-Domnule, vinul este ceva nemaipomenit. E la fel de bun ca cele pe care le beau în Franța. Apa minerală, la fel, nu știam că mai există o țară cu apă minerală atât de bună.
-Da, dar Pepsi nu ați băut, am prins eu momentul propice să lansez întrebarea.
-Pepsi? Aaa, dar nu bem noi chimicale dintr-astea americane!
Am rămas mască, după replica atât de categorică. Șeful din capul mesei aștepta răspuns. Așa că am renunțat la telefonul fără fir, și m-am deplasat până la dânsul, unde i-am povestit tărășenia. Și el, și vecinii săi de masă, au rămas la fel de stupefiați ca și mine.
M-am întors la masă, și puțin mai târziu – zgândărit de curiozitate – m-am hotărât să mai aflu amănunte „din lumea capitalului”. Am readus sucul în discuție, și l-am întrebat pe fermier ce bea din această categorie.
-Sucuri naturale, din fructe, mi-a răspuns dezinvolt. Dar prefer sucul de struguri, a adăugat râzând, și mi-a tras un capac pe umăr, de l-am simțit amorțit toată seara.
Ca o ironie a sorții, șase ani mai târziu mă angajam la o fabrică de Pepsi, construită în istorica localitate Murfatlar.
Acest articol a fost citit de 610 ori!
