He-he-hepaaa…

Acest articol a fost citit de 645 ori!

Vă povesteam recent cum ne-am tratat de râie în studenție. Doar că asta s-a întâmplat când eram deja prin anul patru. Prima încercare serioasă la care am fost supuși însă a fost alta, si a avut loc când eram boboci.

În anul întâi stăteam în cămin cu Mircea și cu Dan, cu care mă împrietenisem încă din armată. Am reușit să prindem o cameră, la ultimul etaj binențeles, i-am schimbat repede ușa paradită, până s-au trezit și alții să se cazeze, am mai împrumutat o masă și câteva scaune din camerele neocupate, într-un cuvânt ne aranjasem binișor. A completat echipa Todirel, care făcuse armata cu noi, iar Mircea ni l-a băgat pe gât pe Cioceanu, pe care noi nu-l doream de loc, fiindcă sforăia îngrozitor. Plus că a trebuit să suprapunem trei paturi, și era destul de incomod. Mă rog, paturile erau aceleași ca în armată, așa că eram obișnuiți cu ele.

Când ne acomodasem cu ideea că o să stăm 5 în camera de patru, și ne vorbeam ce trebuie să mai facem ca să aducem camera la o stare acceptabilă, am auzit o bătaie la ușă.

-Intră!, am urlat toți la unison.

Ușa s-a deschis încet, și-n cadrul ei a apărut un tip bine făcut, nu prea înalt, având un frumos păr ondulat, cu tentă roșcată, precum și niște ochi căprui-verzui. Era încurcat rău, după expresia feței, și părea că-și adună curajul ca să ne vorbească.

-Salut! Măi băieți, sunt și eu coleg cu voi, anul I la A.R. Acum am sosit, și n-am mai găsit nici un loc de cazare pe nicăieri.

-Cum te cheamă?, l-a luat Mircea repede la întrebări.

-David mă cheamă, David Demeter.

-Eșți ungur, nu?

-Da, de la Sfântu Gheorghe…

-Cu colegii maghiari ai vorbit? Că am văzut că ei s-au grupat împreună, pe camere.

-Am vorbit, dar nu mai au locuri.

-Dar cum de nu te știm noi, unde ai făcut armata?, a continuat Mircea interogatoriul.

-La Lipova.

-Aaa, de aceea, noi toți am făcut la Pitești.

-Intră, nu sta în ușă, l-am poftit pe musafir înăuntru.

-Ce ziceți, măi?, ne-a întrebat Mircea.

-Păi înghesuiți oricum stăm, a zis Dan. Unde stăm 5, merge și al șaselea. N-o să lăsăm un coleg pe dinafară.

-Ascultă, David, i-am spus eu. Aici suntem 3 buzoieni și doi moldoveni. Merge și un ungur, frate. Bine ai venit! Dar o să stai la etajul doi, la cucurigu, că doar acolo ar mai încăpea un pat. Pe care te duci să-l cauți repede, și ne chemi să te ajutăm să-l cari.

Și uite așa România Mare s-a reconstituit într-o cameră de cămin, de pe strada Memorandului din Brașov, cu șase paturi puse pe o parte a ei, suprapuse câte trei, patru dulapuri, o masă și 3 scaune. Dar când ai 19 ani, și ai pornit să cucerești lumea, amănuntele astea nu ți se par atât de importante.

Prima toamnă la cartofi, prima sesiune chinuită și prima iarnă cu zăpadă abundentă au trecut repede. În sfârșit în Brașov a început a adia vânticel de primăvară, iar soarele a început să ne mai zâmbească, ridicându-se de după munții înconjurători. Nu știam ce vânt bătea la Brașov, așa cum le știam pe cele care băteau la Obrejița, și pe care mama le identifica fără greșeală: Crivățul, Băltărețul, Austrul sau Vântul negru.

Indiferent de vreme însă eram toată ziua ocupat: ba pe terenul de handbal de la clubul Dinamo, jucând fotbal, ba pe terenul de baschet din complex, ba în părculețul dintre cămine, jucând volei. Cel puțin două ore pe zi băteam o minge, în aer liber întotdeauna, fie iarnă fie vară. Asta mă menținea într-o formă grozavă, nu răcisem de loc toată iarna, deși când plecai câteodată la școală, dimineața, ți se lipeau nările între ele de ger ce era.

Odată cu primăvara, Dan a început să arate din ce în ce mai obosit. Era palid, nu prea se mai înghesuia la mâncare, el – care era un vitezist recunoscut, nu mai venea la fotbal. Se trezea greu dimineața, nu prea vroia să meargă la cursuri, în mod cert ceva nu era în regulă cu el.

-Moldovene, ce-i cu ține, nu ți-e bine?, l-a întrebat Cioceanu într-o dimineață, văzând că venise schimbat la față de la baie.

-Măi, nu știu ce am, dar m-am pișat maro.

-Măi, ești nebun? Du-te frate la doctor, că nu e bine.

-Mă duc chiar azi. Luați voi condica grupei, că a rămas la mine.

După amiază,  când ne-am întors noi de la cursuri, Dan își făcea bagajele.

-Ce faci măi, unde te duci, l-am întrebat mirat?

-Mă internez, băieți. Am hepatită virală, dimineața văzusem eu că am ochii cam galbeni, trebuia să-mi dau seama, că am auzit despre asta.

-Hepatită virală? E periculoasă?

-Doctorul a zis că nu, la oameni tineri. Dar trebuie să stau două săptămâni internat, cu regim, analize și izolat. Apropo, a zis că se ia, așa că este posibil să mă mai urmeze și alții dintre voi. Perioada de incubație este cam de două săptămâni, așa a zis.

-Mișto veste ne-ai dat, mă. Să stăm cu frica-n sân, două săptămâni. Și unde te internezi?

-La o vilă din Warthe, chiar lângă drumul spre Poiană. Puteți să veniți pe jos să mă vedeți, faceți o plimbare. Măcrinus, vezi că ți-am luat alea 4 volume din Winetou. Mi-am luat și niște rebusuri. Nu știu cum naiba o să-mi umplu timpul acolo, n-am voie să fac mișcare, doar odihnă și tratament.

-Normal că venim, mă, stai liniștit.

foto: newsbv.ro

Ne duceam din două în două zile la Dan, ducându-i tradiționalul borcan de compot de piersici, cam singurul lucru ce-l puteai găsi în alimentara, pentru a cadorisi un bolnav. Vorbeam pe geamul deschis, pentru că nu aveam voie să intrăm in incintă.

După aproape două săptămâni, când Dan se pregătea să iasă, a venit rândul lui David să ne întrebe într-o dimineață:

-Măi, ia uitați-vă la ochii mei, vi se pare că sunt galbeni?

Erau, așa că a luat și el drumul vilei de contagioși din Warthe, unde s-a suprapus câteva zile cu Dan. Care s-a întors mai slab decât plecase, dar cu aptitudini îmbunătățite în ceea ce privește jocurile de cărți și table.  Binențeles că în cămin s-a aflat povestea cu hepatita, așa că pentru câtva timp am avut liniște în cameră. Am scăpat de musafirii nedoriți, și de cei care cereau lucruri împrumut, după ce le-am servit minciuna că microbul se ia inclusiv de pe clanța ușii, sau de pe un obiect oarecare atins de bolnav.

În schimb colegii și-au găsit o nouă ocupație, legate de posibila noastră îmbolnăvire. A început sarabanda pariurilor, în ceea ce-l privește pe următorul care se va îmbolnăvi. Mai mult, ca să le fie mai comod să urmărească cota, ne-au lipit o hârtie pe ușă, unde se centralizau datele! Deseori îi auzeam cum stăteau pe hol, în față ușii noastre, și comentau. Asta ne distra oarecum, și ne mai îndepărta gândurile negre.

După ce și Marian și Todirel au luat calea exilului, pariurile s-au fixat pe ultimii doi candidați: eu și Mircea. Acesta juca volei în echipa universității, făcea câteva antrenamente pe săptămână, și era într-o formă fizică de invidiat. Eu făceam zilnic două ore de mișcare, mai și mâncam pe la frații mei din oraș, și eram și eu în formă, deși eram destul de slab pe vremea aceea. Așa că se ajunsese la cote alarmante. Două săptămâni după ce plecase ultimul din cameră la tratament au stat mai liniștiți. Dar după aceea ne zăpăceau, pe unde ne prindeau, cu întrebarea clasică:

-Salut, cum te mai simți azi?

La baie pișoarul de lângă cel folosit de oricare dintre noi se ocupa imediat, și respectivul utilizator trăgea – mai mult sau mai puțin discret – cu ochiul, să ne vadă culoarea urinei. Când vorbeai cu careva, acesta te privea direct în ochi, cu speranța că ceva galben va fi zărit în albul lor. Într-un cuvânt am fost urmăriți ca niște vedete pentru o vreme. După trei săptămâni, văzându-ne cum băteam mingea entuziaști și cum ne repezeam asupra mâncării de la cantină, entuziasmul pariorilor a început să scadă. După o lună hârtia de pe ușă a dispărut în sfârșit.

În schimb ne simțeam priviți cu dezamăgire de o grămadă de inși, de parcă îi privasem de ceva ce li se cuvenea, sau pe care ar fi putut să-l câștige…

Acest articol a fost citit de 645 ori!