Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 916 ori!
Ani de zile am trecut pe strada Ecaterina Varga din Constanța, mai ales când mergeam la o librărie prețuită. Sau la unul dintre nenumăratele localuri ale Primăriei. Sincer, nu mi-am pus niciodată întrebarea cine a fost femeia respectivă, și pentru ce fapte deosebite i s-a păstrat numele pe indicatoarele stradale. Declicul s-a produs când am văzut în Brașov, pe undeva prin spatele magazinului Universal (Star, în vremurile actuale), același nume de stradă. Ca două străzi aflate la 400 km distanță, în două provincii istorice diferite, să poarte același nume, înseamnă că trebuie sa fi fost vorba de cineva special.
Katalin Varga era de fel din Hălmeag (Halmágy), județul Brașov, azi sat aparținător comunei Șercaia. În comună se află o extraordinară biserică evanghelică-luterană fortificată, a doua ca vechime din Transilvania (1211), după cea de la Cârța. În curtea bisericii puteți vedea un superb bust al împărătesei Sisi. Unul din puținele rămase în afara granițelor fostului Imperiu habsburgic. Tot în curtea bisericii se află și un monument ridicat în 1977 în amintirea Ecaterinei Varga. Cea născută la 1802 și decedată – probabil – după 1852.
Aceasta provenea dintr-o familie de nobili scăpătați, care-și munceau singuri pământul deținut. Vorbea maghiara, româna și – aparținând Bisericii Evanghelice – germana, lucru nu atât de rar întâlnit în secolul XIX în Transilvania. Rămasă orfană la o vârstă fragedă, este crescută de rude. Acestea încearcă s-o mărite – la vârsta adolescenței – cu un bancher, dar ea refuză cu hotărâre. Se mărită în schimb cu un rotar maghiar, văduv cu doi copii. Când asupra acestuia se abate spectrul falimentului, și cade în depresie, se produce divorțul. Dar Katalin preia lupta soțului privind recuperarea datoriilor de la rău-platnici, lucru pe care viciata justiție habsburgică i-l refuză.
Supărată tare, și dobândind deja ceva cunoștințe juridice în urma demersurilor sale, avea să devină binefăcătoarea și apărătoarea drepturilor moților din Apuseni. Asta după ce soarta îi scoate în drum pe trei din aceștia. Ei făceau parte din locuitorii satelor de munte care – disperate de încălcarea drepturilor lor strămoșești – au refuzat să mai presteze ”robota”, undeva pe la 1840. Armata habsburgică a intervenit cu brutalitate asupra locuitorilor din Bucium-Sat, Valea Abruzel și Cărpiniș. Capii împotrivirii au fost închiși la Aiud, pentru 5 ani.
De aici Katalin se implică activ în lupta pentru dreptate, cu pana și călimara, întocmind memorii și petiții către guvernul Transilvaniei. Precum și către Curtea de la Viena. Petiții prin care reclamă abuzurile împotriva românilor, nerespectarea legilor și asuprirea lor samavolnică.
„Implorăm deci grația maiestății voastre să numească pentru cercetarea plângerilor noastre o comisie regală nepărtinitoare care cercetând totul să ne repună în vechile noastre privilegii, să ne apere de pedepse corporale arbitrare, de jecmăneli, de robota îndoită și să dispună cu îndurare ca procesul nostru care zace astăzi nerezolvat la Tabla regală să fie terminat pentru a nu fi nevoiți să ne plângem mereu ca niște mineri obosiți trupește și sufletește, istoviți și inutili din cauza numeroaselor poveri ci, asemenea strămoșilor noștri, să ne putem prezenta ca supuși puternici și înstăriți, capabili să aducem folos prin minerit nu numai înaltului fisc, ci să fim în stare să aducem jertfe oricând cu sângele și bunurile noastre împotriva tuturor dușmanilor” – ianuarie 1841.
Demersurile ei încep să deranjeze, mai ales că dădeau speranțe țăranilor români. Care aveau în sfârșit un avocat apărător, capabil să redacteze documente elaborate, cu argumente juridice, în germană, limba stăpânitorilor. Și să-și folosească relațiile pentru ca ele să ajungă unde trebuie și la cine trebuie. O parte din argumente le susține personal la Viena, ca un adevărat avocat. În scurt timp este adoptată de țăranii din satele de munte. Care încep s-o numească ”Doamna noastră”, oponenții săi numind-o și ei „Horea în fustă”.
Acuzații de nesupunere și incitare la revoltă sunt lansate de către autorități, pentru a permite arestarea sa. Dar moții fac scut în jurul său, și nu permit ca să fie găsită și reținută. Discursul Katalinei se radicalizează în aceste condiții, ea ajungând până acolo încât să recomande țăranilor revolta.
Căderea în mâna autorităților habsburgice avea să vină pe fundalul unei trădări abominabile, mai ales că ea avea să vină din partea unei înalte fețe bisericești. Andrei Șaguna, vicar episcopal la vremea respectivă, este cel ce o identifică în mulțimea care se adunase să-l întâmpine la biserica din Bucium-Poieni, unde are loc și o slujbă divină. Cei 600-700 de moți prezenți nu bănuiesc nimic, atunci când Șaguna o invită în sania sa, să vorbească în timpul unei scurte plimbări. Este ziua de 18 ianuarie 1847. Dar eroina este răpită cu ajutorul saniei, și dusă și predată autorităților. Șaguna chiar se mândrește cu această faptă, la vremea respectivă.
„După aceia, îndemnându-i spre purtări creștinești și cetățenești chibzuite și virtuoase, la supunere și cinste față de autorități, cum și îndeplinirea punctuală a obligațiilor, am scos-o pe instigatoare din biserică, pe care domnul vicecomite și domnul jude al nobililor au dus-o de braț și m-au urmat împreună cu ceilalți preoți și slujitori camerali fără că cineva să fi pronunțat vreo vorba de protest, deoarece toți erau surprinși și lămuriți îndeajuns asupra uneltirilor acestei femei. Astfel m-am așezat direct în sanie, luând cu mine pe Ecaterina Varga și pe domnul vicecomite”.
foto: BBC History
Răsplata pentru preotul trădător nu întârzie să vină: în scurt timp devine episcop, în urma unui concurs la care – dintre cei trei candidați prezentați – obține nota cea mai mică. Doar o lună mai târziu după intamplare, în februarie, Teleky îi transmite cele mai adânci mulțumiri din partea curții imperiale. Iar în 1864 devine mitropolit. Este vorba de același Șaguna sanctificat în anii din urmă de către Biserica Ortodoxă Română. Mulți istorici au încercat să înțeleagă trădarea aparent de neînțeles, din partea unui om care mai târziu se alătură cu hotărâre cauzei țăranilor români oropsiți. Și singura circumstanță atenuantă găsită ar fi aceea că – în urma unor revolte pe care le-ar fi ațâțat Katalin Varga – mulți români, vinovați sau nu de răzvrătire, ar fi avut de suferit.
Patru ani de zile este închisă Katalin Varga la Aiud și Alba, fără că împotriva sa să se fi pronunțat vreo sentință. Condițiile din celule sunt groaznice, destinate a-i înfrânge voința și a-i distruge sănătatea. Scrie o mărturisire de credință, fără să știe dacă ea va ajunge vreodată în mâna vreunui cunoscut:
„Eu nu-s decât o umbră topită în întuneric. Acum s-a aprins la căpătâiul meu o candelă, ca la căpătâiul unui îngropat de viu. La flacăra ei șovăitoare scriu aceste rânduri. Vor vedea oare lumina zilei? Ochiul de temniță în care m-au închis e același care a văzut ultimele ceasuri de viață ale aprigului Horea.
Privesc alături de mine, în umbră, lucrurile neînsuflețite care mă înconjoară. Sunt poate aceleași pe care el însuși le-a privit. În strachina aceasta i-a adus gâdele fiertura amară a cinei lui cea din urmă. Din ulciorul acesta au sorbit buzele lui arse de setea de dreptate. De acest perete umed și-a rezemat fruntea lui înfierbântată. Aceste lanțuri i-au însoțit pașii în drumul spre locul unde a fost dat morții în groaznice chinuri. Am îngenuncheat și am sărutat pământul pe care au călcat truditele lui picioare”.
În sfârșit, tribunalul corecțional din Alba Iulia o condamnă la trei luni de temniță, sentința pronunțându-se la 14 decembrie 1850, cu confirmare la 10 februarie 1851, la tribunalul de la Sibiu. O execută, apoi este pusă în libertate, cu domiciliu obligatoriu la Hălmeag. Dar e prea târziu, plămânii i-au fost afectați de regimul dur de carceră, și moare undeva după anul 1852.
Flacăra revoltei se aprinsese la 1848, și arsese stârnind patimi, și sete de libertate, și ură, și răzbunare, și speranță printre moți, în timp ce ea era închisă. După câțiva ani de la revoltă, baroneasa Banffy avea să spună o frază, care i-ar putea servi Ecaterinei Varga drept epitaf:
„Focarul răscoalei din 1848 a fost comitatul Alba, unde Ecaterina Varga instigase ani de-a rândul pe valahi”.
Bibliografie:
-Din Petre, „Dimensiunea militantă a Ecaterinei Varga în deceniul premergător revoluției de la 1848-1849”, Revista Bistriței XXIV, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2010
-Abrudeanu Ion Rusu, „Moții- Calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit”, București, Editura Cartea Românească, 1928
-Colecția ziarului Adevărul, 2013-2015
-http://www.wikiwand.com.
Acest articol a fost citit de 916 ori!
