Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 501 ori!
Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd o viloaie pătrățoasă, P+2, fără pic de curte, și vopsită în cel mai urât maro căcăniu din sistemul nostru solar, îmi vine brusc să vomit! Hai, nu vă faceți că nu știți ce este acela maro căcăniu! Și dacă nu știți, numele este suficient de sugestiv ca să vă faceți o idee.
Profitând de vidul legislativ de după decembrie 1989, unii au luat puterea în România, iar alții s-au apucat de construit case. Ce proiecte, ce arhitect, ce estetica construcției, ce plan de urbanism? Pe banii mei fac ce vreau! Și așa au apărut o grămadă de oribilități, greu de digerat vizual, în mai toate zonele țării. Unele semănând de-a dreptul cu blocurile ceaușiste, adică vile și blocuri cubice, fără nici un Dumnezeu, dar probabil că era mai ieftin să fie construite așa. Nici un element care să le personalizeze, care să le diferențieze de cele din jur. Nu, estetica urâtului – cultivată în cei 40-50 de ani de comunism – își face încă treaba.
Cum să te gândeșți oare că ești în Dobrogea, unde un geam rotund ca un hublou ar face o trimitere clară? Iar niște acoperișuri cupolă s-ar încadra în tradiția zonei? Cum să te gândești că o combinație alb-albastru lipovenesc ar înobila o fațadă de clădire, dându-i un aer tradițional și proaspăt în același timp? Nu e mai simplu să apelezi la tradiționalul „praf de piatră”, cu o culoare ternă? Pe care depunerea prafului îl face și mai urât? Cu el orice clădire seamănă a instituție publică, din perioada comunistă, dar ce contează?
Aruncându-mi ochii prin târgul nostru (că oraș e cam mult să-i spunem), am ajuns la o concluzie surprinzătoare. Vopselurile cu culori urâte trebuie să fie sensibil mai ieftine decât cele pastelate. Altfel nu-mi explic preponderența fațadelor vopsite în căcăniu, verde murdar, feldgrau, pământiu, muștar expirat, gri și bej. Și asta într-un oraș port la mare, cu pretenții de a găzdui turiști care vin să se destindă aici. Ca proprietarii să-și dovedească și mai mult creativitatea, le trântesc si câte un acoperiș și o tâmplărie (musai de plastic). Ale căror culori să se potrivească cât mai ca nuca-n perete! O fi trendy acum să-ți faci căsoaie urâtă, știți cumva?
Am văzut deunăzi un bloc mai nou, vopsit în 2 culori complementare, un maro roșcat mai închis și un crem deschis, care-ți bucurau ochii. Dar ce s-a gândit constructorul? Probabil că respectiva combinație nu era originală, s-a mai făcut de-a lungul veacurilor. Și a venit pe toată înălțimea blocului cu o bandă lată de câțiva metri, vopsită în cel mai urât verde posibil. Așa da, sigur va sări în ochi!
În același cartier, doi frați au moștenit/cumpărat/șmenuit un teren. Au construit două clădiri lipite, tot clasicul P+2. Primul frate a făcut un cub, cu geamuri înalte și înguste, fățuit cu la fel de clasicul praf de piatră. Ceva gen casă de pensii sau cămin de bătrâni de odinioară. Al doilea frate, probabil mai umblat prin lume, i-a făcut clădirii fața din sticlă colorată, cu partea de sus mai ieșită în afară, rezultând o fațadă înclinată. Vă puteți închipui efectul vizual asupra trecătorului?
Că veni vorba de geamuri. Când ai șansa să-ți faci singur o casă, normal ar fi să vrei să te bucuri de lumina generoasă a soarelui, nu? „Într-o casă în care intră soarele, nu intră doctorul”, spuneau înaintașii noștri, și pe bună dreptate. Nu-mi explic de aceea de ce unii își fac niște geamuri înalte și înguste, mai înguste chiar și decât cele de la bloc. Le mai fac și o lemnărie de plastic la fel de îngustă, iar efectul estetic este dezolant. Chiar dacă geniul de proprietar avut te face să mai adaugi pe exterior, între etaje, niște coloane înalte de un metru. Inchipuind probabil un pridvor mic (dar fără nici o ușă). N-ai nici o șansă. Prostimea nu te va înțelege, domn’e!
O plimbare pe străduțele mai puțin circulate ale urbei, la ceas de seara, îți va da șansa însă să descoperi și adevărate bijuterii arhitectonice. Multe dintre ele case și vile vechi, cărora proprietarii le-au păstrat farmecul, renovându-le cu gust. Altele ridicate în ultimii douăzeci de ani de oameni cu posibilități, care știu că o casă trebuie să îți bucure și sufletul. Nu numai trupul.
Pe multe dintre cele vechi arhitecții au ținut să le fie trecut numele. Spre știință și aducere aminte. Clădirile respective țineau de CV-ul lor, ca să spunem așa. În vremurile acelea nu oricine avea bani se trezea peste noapte că vrea să fie „dezvoltator imobiliar”. Vremuri de mult apuse…
P.S. Nu pun poze, să nu mă trezesc reclamat de motiv de încălcarea Regulamentului GDPR!
Acest articol a fost citit de 501 ori!
