Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 5178 ori!
Buticar român în tranziție – prima parte
Ca tot românul, pretins întreprinzător adică, anul 1991 m-a găsit în postura de buticar. Am zidit – împreună cu cumnații mei – o încăpere în prelungirea casei socrilor, am dotat-o cu ușă metalică și geam cu gratii, am tras niște rafturi țepene din niște scânduri groase, am adus curent din casă într-un tablou electric lucrat de un prieten, și am trântit un neon mare de vreun metru și ceva, spre luminarea clientelei. Două vitrine cu geam, făcute de altă cunoștință, au completat interiorul. O placă mare de lemn, legată cu sârmă pe plopul uriaș din față casei, juca rolul de people-stopper, într-o încercare de marketing stradal sui-generis.
Rolul plăcii de lemn era să afișăm mare prețul la țigări, astfel încât să fie vizibil și celor care treceau cu mașina pe stradă, altminteri de felul ei nu prea circulată. O făceam des, pentru că prețul țigărilor în Constanța se schimba zilnic, mai ceva decât cursul acțiunilor de pe Wall-Street. Lucru ușor de înțeles, de altfel.
Blocau bulgarii vreun tir cu țigări de contrabandă în vamă?, prinzându-se că înăuntru e altceva decât ce scria în documente, prețul sărea imediat. Aveau vreun musafir din minister cei de la unitatea militară de la Corbu?, și nu puteau să iasă vedetele militare să preia marfa de la vaporul ce aștepta în larg, iar ne confruntam cu o creștere bruscă de preț. Când tirurile însă reușeau să treacă de bulgari fără probleme, soseau repede în oraș – precedate de câte o mașină de poliție, care avea grijă să nu fie oprite din greșeală de niște colegi neștiutori. Și nemiruiți. Prețul revenea la normal, și toată lumea era mulțumită.
Aveam tot felul de marfă în butic, dar țigările ne ajutau să facem cei mai mulți bani. Dublate de vânzările de băutură. Fie că era vorba de clasicul vin de Murfatlar la litru, fie el TT sau Corăbioară, fie că era vorba de whisky sau vodcă străine. Pentru nedobrogeni, TT era un vin la litru ce avea pe etichetă silueta celebrului monument de la Adamclisi, Tropaeum Traiani. Iar Corăbioara un sortiment similar oarecum, cu o corabie cu pânze pe etichetă. Whisky aveam de multe feluri, uneori sortimente năstrușnice, multe produse și îmbuteliate probabil pe vapor, între două escale mai îndepărtate.
Tentativa de privatizare n-a ținut foarte mult, dar a fost plină de învățăminte. Era prima dată când luam contact cu clienții și hachițele lor, când învățam să-i întrebăm și să-i ascultăm, în același timp. În mod cert succesul avut câțiva ani mai târziu, în vânzarea de asigurări de viață, are legătură și cu carieră de buticar. Din perioada respectivă am rămas cu câteva amintiri speciale.
Periodic ne vizita un tip înalt, brunet și cu mustață, care se mișca lent, cu pas măsurat, vorbea la fel de rar pe cât pășea, și apărea întotdeauna spre închidere, când afară se întuneca. Stătea puțin la povești cu noi, și glumeam deseori despre faptul că suntem clădiți amândoi pe același calapod, și chiar semănăm puțin. Apoi punea pe tejghea o servietă mare de piele, mai degrabă o geantă ceva mai mică, și comanda:
-Vreau o sticlă de whisky, două cartoane de țigări și ceva dulciuri.
Se sfătuia cu noi asupra mărcilor, și aveam grijă să nu-i dăm ceva contrafăcut, fiind client fidel. Acolo unde nu garantam originalitatea produsului, îi spuneam franc, în față. Azi așa, mâine așa, au trecut vreo șase luni. Se încălzise afară, se trecuse de la palton la sacou. Și nu mică ne-a fost mirarea când într-o seară ne-am trezit cu clientul nostru, îmbrăcat în haină militară de marină.
-Salut! Lucrezi în armată?, l-am întrebat mirat. N-aș fi bănuit.
-Da, sunt maistru militar, mi-a confirmat clientul.
Am mai stat puțin de vorba, ca de obicei, până ce mi-am făcut curaj și l-am întrebat:
-Auzi, dacă nu-i secret, ce faci cu atâta băutură și țigări? Că nu pari genul care să consume în exces nici una, nici alta.
-Nu-i secret. Eu sunt maistru militar, dar în același timp fac și Facultatea de Teologie. Am simțit chemarea Domnului, și vreau să devin preot militar, se înființează din nou această meserie. Problema este că – pentru a ajunge la cursuri – trebuie să plec mai repede de la program. Și pentru asta îi mituiesc pe șefii mei, să închidă ochii la plecările mele. Eu unul nu pun gura nici pe alcool, nici pe țigări. Cred că jumătate din leafă o cheltui cu asta.
Mie îmi spui?, mă gândeam eu în sinea mea. Dacă aveam 20 de clienți ca tine, ar fi mers treaba brici.
-Și când termini?, am întrebat, nu tocmai dezinteresat.
-La vară, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Se pare că Dumnezeu a ajutat, așa că din vară clientul ne-a dispărut brusc din magazin, lăsându-ne cu regrete îndreptățite. Mult n-am mai stat nici eu, și am plecat să mă ocup de parcul auto al celor de la Pepsi vreo trei ani, iar apoi m-am apucat de asigurări de viață. Uitasem de mult de clientul înalt și mustăcios, când ne-am intersectat din întâmplare pe stradă, într-o zi. Eu la costum negru, cravată și pardesiu, el cu poalele anteriului zărindu-se de sub palton.
-Salut, domnule ce mai faci?, m-a întrebat omul, jovial.
-Ce sa fac, bine. Cu alergătura, mă duc la un client.
-A, da? Tot cu magazinul?
-Nu, am renunțat de mult la el.
-Și cu ce te ocupi, atunci?
-Vând asigurări de viață, am răspuns eu entuziast.
-Asigurări de viață? Ia te uită, lucrăm în branșă!
-???
-Păi, da, a continuat el. Voi le asigurați oamenilor viața asta, noi pe cea de apoi…
Acest articol a fost citit de 5178 ori!
