Aho, ahou, de omul nou…

 

Pregatirea

​Fulgii înghețați pe care-i vedea în lumina lunii, galopând în cete nenumărate spre apus, i se păreau Băiatului soldații armatei unei invizibile Regine a gheții, din imperiul Răsăritului Alb, alergând să-i îndeplinească poruncile. Când și când unii i se așezau pe obrajii rumeni, murind prematur pe acest câmp de luptă neașteptat, fără să-și fi îndeplinit misiunea. Rămâneau în urma lor lacrimi mici de apă, care încercau să alunece pe sub fular spre gâtul Băiatului, dar înghețau înainte să ajungă acolo, atinse de răsuflarea lui Moș Crivăț.

Pe ulițele din apropiere, glasurile cristaline ale colindătorilor, sunetele grave ale buhaiurilor trase cu sârg de cozile lungi, precum și pocnetele ca niște împușcături ale biciurilor mânuite cu înverșunare se amestecau cu zornăitul zurgălăilor și acioilor nelipsite de la asfel de evenimente. De fapt orice planificare de constituire a unei cete care să meargă cu plugușorul, sau cu Plugul Mare – după o anumită vârstă, începea cu un inventar al clopoțeilor, cărora – la Obrejița – li se spunea și acioi. Poate și pentru că acești clopoței se atârnau de regulă la gâtul oilor, ca să dea acestea de știre pe unde le poartă păscutul.

Nu era copil în sat care să nu aibă măcar o acioaie, mai mică sau mai mare, păstrată cu sfințenie pentru colindat, de la un an la altul. Fericiții care aveau părinți cu căruță aduceau la întâlnirea de taină șiragul de zurgălăi de la gâtul calului, prinși zdravăn pe o curea de piele, aducând în extaz întreaga ceată de viitori colindători.

Beleaua cea mai mare era însă cum să facă rost de păr de coadă de cal, pentru buhai. Posesorii de cai din sat erau pur și simplu exasperați de asaltul copiilor, care le cereau câte o șuviță din coada dobitoacelor. Binențeles că le făceau voia celor mai apropiați, dar bunăvoința avea și ea limite, mai ales că un cal berc de coadă parcă nici nu mai era cal. Cu putinica de lemn și pielicica întinsă pe ea nu erau probleme, se păstrau de la an la an. Probleme la fel de mari erau și cu biciul, când nu se putea împrumuta unul de la vreun posesor de atelaj. Șnurul împletit din fâșii subțiri de piele era greu de confecționat, mai ales că piele tăbăcită de dimensiuni mari  nu se găsea pe toate drumurile.

Oroarea
​Băiatul mai răbufnea câteodată în fața părinților, supărat că nu găsea păr pentru buhai:

-De ce naiba sunt atât de puțini cai în sat? Nu este nevoie de mai mulți? Sunt atâtea lucruri de cărat.

-Pentru că i-au omorât comuniștii, îl mai lua gura pe dinainte pe tatăl său, el însuși membru de partid de ceva vreme.

-Hei, mai ușor cu vorbe din astea în fața copiilor, intervenea mama repede.

Și încerca să le spună că sunt scumpi caii, că n-ai de unde să-i cumperi, că o căruță este și mai scumpă. Și că s-au înmulțit tractoarele și camioanele, și nu mai este nevoie de cai mulți.

Băiatul simțea că mama încearcă de fapt să le deturneze atenția de la vorbele tatălui, și că ce le spunea ea nu era cea mai plauzibilă explicație. În același timp ideea că niște oameni ar putea fi atât de cruzi încât să omoare sute de mii de animale, blânde și frumoase, și în același timp utile, i se părea de neconceput. Trebuia să afle dacă așa fusese. Așa că într-o zi, când unchiul Titi – fratele tatei – bea o țuică-două la masa din bucătăria lor, prinsese un moment când rămăseseră singuri, și-l atacase frontal:

-Unchiule, e adevărat că odată comuniștii au omorât toți caii din țară?

Unchiul tresărise puțin, mirat de subiectul întrebării, venită de la un țânc de 12-13 ani.

-Da, măi fecior, așa a fost. Unul Moghioroș, mare ștab în Comitetul Central, a zis că nu avem destule vaci pentru că le mănâncă fânul caii. Și a dat ordin să îi omoare.

-Pe toți?

-Pe toți ar fi vrut ei, dar au mai scăpat puțini dintre ei.

-Și ce făceau cu ei, după aia?

-Îi dădeau la abatoare, îi dădeau la porci, sau îi îngropau în gropi cu var. De atunci greu mai găsesc oamenii câte doi cai, să-și facă atelaj. Iar prețul le-a crescut mult, că nu se prea mai găsesc.

Confruntat cu confirmarea grozăviei întâmplate, Băiatul a purtat mult timp în sufletul său o rană ascunsă. Și Crăciunul, a doua mare sărbătoare religioasă din an, a rămas asociată în mintea sa cu uciderea cailor, așa cum Paștii erau asociați cu jertfirea nevinovaților miei.

La Tandarica

​Ultimul an în care colindaseră împreună ei patru, Băiatul, Marian, Costel și Gigi, le rămăsese neșters în minte. Începuse destul de prost colindatul, cu multe porți închise și câini lăsați liberi prin bătături. Apoi încet-încet lucrurile intraseră în normal. Când ajunseseră la a lu’ Țăndărică, Băiatul se săturase de tras buhaiul, și-l implorase pe Costel să-l lase și pe el să pocnească din bici. Acesta se lăsase greu, alergase mult până făcuse rost de bici, și era mândru să-l pocnească prin curți, scoțând niște zgomote de a-i fi jurat că sunt împușcături. Până la urmă cedase și i-l dăduse, „dar numai de data asta”, cum precizase hotărât.

Bucuria de pe chipul Băiatului, atunci când a luat în mâna coderișca de lemn, măiastru strânsă la capăt cu sârmă răsucită cu meșteșug, lucioasă de atâta folosință, având în prelungire un șnur lung de piele împletită, terminat cu un mic pămătuf de păr, ar fi fost greu de exprimat în cuvinte. Deodată s-a simțit stăpânul acelei nopți magice de decembrie, iar fulgii de zăpadă au început parcă a se roti în cerc în jurul său, pe măsură ce mâna sa lungă descria cercul pe deasupra capului, întrerupt brusc de o voltă și o scuturare din încheietura mâinii. A icnit a descătușare când mâna a curmat brusc mișcarea, trimițând șnurul biciului pe traiectoria menită să se încheie cu o pocnitură ca de pușcă.

-Zdrang!, s-a auzit însă când lucrul acesta s-a întâmplat, un zgomot neașteptat în locul pocniturii dorite. Iar unul din geamurile camerei „de la drum” a lu’ Țăndărică s-a prăbușit bucăți în zăpada pufoasă.

Copiii s-au uitat uluiți unul la altul, apoi s-au uitat la rama de lemn goală, precum și la băiatul care rămăsese împietrit cu biciul în mână. Când lumina din curte a proprietarului s-a aprins însă, un resort magic s-a declanșat în interiorul lor, iar în cinci secunde nimeriră poarta, alergând spre ulița izbăvitoare. De acolo au continuat să alerge până la următoarea uliță, scurtând fără să vrea traseul de colindat, de frica represaliilor păgubitului.

Lucrurile reintraseră apoi în normal, parcurseseră entuziaști restul satului și se întorceau cu traistele pline prin ninsoare spre casă, prin întunericul gros, întrerupt din loc în loc de vreun bec montat pe stâlpii de pe marginea șoselei. Sau de luminile de la ferestrele gospodarilor, care – adunați în jurul mesei – petreceau în așteptarea noului an.

Cosmarul

​Când mai aveau vreo două sute de metri până la casa Băiatului, unde avea să se facă împărțeala celor primite, două matahale de coșmar răsăriră brusc din întuneric, blocându-le calea. Erau mari și păroase, și aveau chipuri îngrozitoare, ca din povești.

-Stați așa! Dați-ne toți banii pe care i-ați strâns, altfel dracul vă ia!, se auzi o voce groasă, ca venind din fundul pământului.

Copiii rămaseră blocați, cu dinții clănțănindu-le în gură de frică, și groaza paralizându-le orice mișcare.

-Bă, n-auziți, dați mălaiul încoace, repede!

Cu mișcări tremurânde Băiatul bagă mâna în buzunar, și le întinse ghemotocul de bani.

-Ăștia-s toți? Tu ești casierul?

-Da. Eu…

-Dă-i încoace, și întindeți-o fuga, până nu vă rupem gâturile. Fuga marș!

Membrii cetei se prelinseră pe lângă matahale și alergară disperați spre casa Băiatului, de parcă i-ar fi alergat o haită de lupi flamânzi. Făcură cei două sute de metri într-o clipită, și năvăliră în chilerul casei, plângând și strigând unii peste ceilalți. Părinții băiatului ieșiră speriați, încercând să afle de la ei ce se întâmplase, dacă sunt bine, dacă sunt întregi. Băiatul se liniști primul, la vederea chipurilor familiare ale părinților, și reuși să le explice cu poticneli dese, și printre lacrimi, ce pățiseră.

-Cum adică erau păroși? Ca ce?

-Ca o blană de cojoc întoarsă pe dos.

-Și fețele, cum erau, aveau nas, gură?

-Nea Costică, erau ca măștile de la cetele de mascați, cred, dar era întuneric, răspunse  Costel.

-Și una mi s-a părut că mirosea a țuică, când s-a apropiat și mi-a luat banii, completă și Băiatul.

-Grijania mamii lor. Ăia erau doi oameni mari, măi, cu cojoacele pe dos și măști de pâslă, care și-au pus de gând să jefuiască copiii ce colindă. Cristoșii mamii lor, nu s-a mai auzit așa ceva, de când mă știu eu pe lume, să jefuiești copii. Mă duc după ei! Sofițo, dă-mi toporișca aia cu coadă lungă și bocancii, spuse tatăl Băiatului, începând să se îmbrace.

-Ba nu te duci nicăieri, omule! Că aia sunt departe acum, doar n-au stat locului. Și sunt doi, și beți, iar tu unul singur. Lasă, că ți i-oi afla eu cine sunt, că sigur vor face nemernicii vreo greșeală. Iar voi copii descălțați-vă și haideți în casă, că am făcut plăcinte calde. Împărțiți ce aveți în traiste, apoi când o fi să vă despărțiți, nen-tu Costică  vă va duce acasă, ca să nu vă fie frică.

În câteva zile părinții noștri avură grijă să afle tot satul nemernicia nemaiuzită care se întâmplase. Toată lumea fierbea, toată lumea vorbea. Apoi lucrurile se potoliră.

Pe când dădea colțul ierbii, un tractorist tânăr din sat, la o beție la care se făcuse pulbere, a scăpat porumbelul despre cum făcuse – împreună cu un prieten – rost de bani de băut în preajma revelionului. Tata, care lucra la SMT „dinainte ca acesta să fie înființat”, cum îi plăcea lui să spună, a aflat tot de la unul dintre colegii participanți la chef. Și a avut grijă să se abțină până într-o luni, când era ședință la SMT cu toți angajații. Și când toată lumea era strânsă pe platou, a făcut câțiva pași spre vinovat și i-a zis cu blândețe, dar cu voce fermă totodată:

-Bine, măi Lalică, chiar așa de nenorocit poți să fii, încât să sperii și să jefuiești niște copchii de școală ce colindau, pentru câteva zeci de lei? Mascat și îmbrăcat ca neoamenii? Dacă n-aveai bani să bei, puteai să vii la mine să-mi ceri, și-ți dădeam 50 de lei, numai să nu-mi sperii copchilu, să stau cu frica să nu se îmbolnăvească de spaimă.

Și zicând aceasta s-a întors la locul său, lăsându-l pe Lalică sub tirul privirilor colegilor de muncă, priviri ce l-ar fi băgat în pământ dacă ar fi putut.

Vreo trei luni Lalică n-a mai ieșit din casă, iar când a făcut-o ușor nu i-a fost, pentru mult timp, văzând privirile disprețuitoare ale sătenilor, ce-l însoțeau pretutindeni.

Acest articol a fost citit de 457 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.