A lu Fodoroiu

 

Cling-cling! Cling-cling!

Soneriile bicicletelor răsunau vesel, atenționȃnd rarii plimbăreți ce se mișcau pe trotuar să se dea la o parte din fața celor doi băieți, aflați în misiune. Trotuarele la Obrejița, de pe strada principală, erau făcute din pământ bătătorit bine, iar spațiul dedicat lor fusese obținut ciupind teren din grădinile oamenilor cu case la șosea, c-așa fusese ordin de la partid. Ele erau despărțite de șosea printr-un șanț bine conturat, pe care localnicii aveau obligația să-l mențină curățat și bine adâncit, tot timpul anului. În fiecare primăvară, când se apropia Paștele, gospodarii începeau să se agite. Curățau șanțurile, dădeau foc la gunoaie, văruiau gardurile și plopii bătrâni de vreo șaptezeci de ani, înalți și drepți ca niște lumânări gigantice, ce strajuiau șoseaua, pe ambele părți. Când începea agitația, cei de la primărie – ca să se bage în seamă – apăreau și ei la șosea duminica, uneori bătând și pe la porțile oamenilor cunoscuți ca mai puțin gospodari.

-Nea Vasile, curăță șanțul că vine 1 Mai!

-Nea Ioane, când văruiești gardul, bre? Dacă n-ai var, îți dăm noi, de la primărie. Hai, că vine 1 Mai, și o să treacă tovarășul prim spre Sihlea, săptămâna viitoare.

Băieții conduceau bicicletele mândri nevoie mare, pe ghidon având fiecare – într-un suport de sârmă special – câte două sifoane de sticlă. Sifoanele erau groase și grele, cu cap metalic, și erau ultima fiță în sat, de când a lu Ghiorghiaș deschisese o sifonărie. Tot mai mulți copii plecați la oraș le aduceau părinților sifoane, atunci când mai treceau pe acasă. Șpriț nu prea se bea la Obrejita, ar fi fost un sacrilegiu să adaugi apă în vin, dar un sirop de vișine sau zmeură, combinat cu un sifon bine răcit într-o găleată cu apă proaspătă, mergea la suflet. De fapt Băiatul văzuse prima dată bărbați făcând șpriț la Popas, celebrul restaurant al satului, atunci când se terminau berea și vinul, duminica. Dacă nici vin nu mai erau, bărbații luau o sticlă de vermut Zarea de 1 litru, la patru oameni, niște pahare sănătoase, și-l făceau șpriț cu sifon. Altfel era prea grețos ca să fie băut sec, chiar și pentru niște gȃtlejuri departe de a fi pretențioase, ca ale lor.

Băiatul se dădea în vânt după sifon și apă minerală, ar fi băut încontinuu vara numai așa ceva. Altminteri se lăsa greu când mama îi cerea să meargă să aducă două găleți cu apă rece de la fântână, dar când știa că într-una dintre ele se va răci un sifon, zbura cu ele pur și simplu până la fȃntȃnă la nea Radu și înapoi. Mama era puțin dezamăgită când vedea cum bea sifonul gol, în timp ce sticlele de sirop făcut de ea stăteau grămadă pe raft în cămară.

Cele două sifoane grele trăgeau ghidonul într-o parte, trebuia mereu să corectezi tendința acestuia de a o lua razna. Iar când vroiai și să conduci doar cu o mână, misiunea se complica. Este exact ce se apucase Nelu Dițu să facă, ca să se grozăveasca puțin, în timp ce treceau pe lângă o bancă de la o poartă, ocupată de trei fete cam de vârsta lor. Nelu era mai mic cu doi ani decât Băiatul, care la rândul său era mai mic cu doi ani decât fratele mai mare al acestuia. Binențeles că fudulia se plătește, și după ce trecu triumfător pe lângă banca fetelor pierdu controlul bicicletei, care se răsturnă într-o parte, spre gard. Disperat, Nelu încercă să se sprijine cu mâna dreaptă în gard, ca să salveze situația, și mai ales sifoanele de sticlă. Calculul fu bun, dar execuția mișcării greșită, așa că atunci când se înfipse în gard un zgomot ciudat, ca un pocnet de dop de sticlă, se auzi. Urmat de prăbușirea bicicletei, precum și de niște urlete stridente ale proprietarului:

-Aoleuuu! Auleuuu!

Băiatul frână brusc, sări de pe bicicletă, o rezemă de gard și se întoarse alegând spre tovarășul său. Acesta urla în continuare, lacrimile tȃșnindu-i din ochi șuvoi, și-i arăta mâna dreapta, pe care și-o ținea sprijinită cumva cu cealaltă. După ce aruncă o privire scurtă, Băiatul înlemni. Mâna atârna nefiresc de la cot în jos, ca și cum ar fi fost un săculeț de piele cu degete, legănat de vânt. Se pierdu puțin, dar își reveni când fetele se apropiară și ele, și începură să țipe la vederea mâinii atârnând liberă din cot.

-Liniște! Nelule, stai jos pe canapea și ține-ți mâna cu stânga. Voi ajutați-l să o țină nemișcată, nu mai țipați. Vin repede înapoi!

Băiatul își lăsă sifoanele jos, întoarse bicicleta și mână spre casă. În trei minute era la poartă la Nelu, dând buzna în curte și strigând!

-Nea Costică! Nea Costică!

Gospodarul ieși repede din casă, alarmat de stigătele puternice.

-Ce-i, măi Băiatule, ce s-a întâmplat?

-Bre, Nelu a căzut cu bicicleta, și cred că și-a rupt mâna dreaptă. Trebuie dus urgent la spital.

-Aoleu, cum Doamne iartă-mă a făcut? Ce să fac? Unde este?

-În poartă la nea Netul, pe canapea. Stau niște fete cu el.

Nea Costică își pierduse puțin cumpătul, dar apoi brusc își reveni. Se încălță din mers, și alergă la poarta vecinului din fața casei, strigând:

-Profiro, Profiro, ieși repede la poartă.

Tanti Profira era fata lui Nea Ion lungu, căsătorită pe lângă București, într-un sat de grădinari. În fiecare primăvară venea și umplea satul cu răsaduri de roșii și ardei, având o Dacie roșie pe care copiii o priveau admirativ, în sat fiind puține mașini personale. Năvăli spre poartă, alarmată deja de strigătele Băiatului.

-Profiro, ajută-mă, fata mea. Trebuie să duc băiatul la spital.

-Cum să nu te ajut, bre? Nicu n-a băut, așa că hai, urcați-va sus. Hai, Nicule, grăbește-te.

Am ajuns într-o clipă la accidentat, l-am urcat cu grijă în spate, ținut în brațe de taică-său, iar eu m-am urcat lângă șofer. Când am ajuns în dreptul casei noastre, se strânsese deja lume în stradă. Tanti Arghira, mama lui Nelu, adusese bani pentru doctor, dându-i soțului. Mama, calmă ca de obicei, a băgat capul în mașină, s-a uitat atentă la mâna copilului, spunându-i apoi lui nea Costică:

-Costică, azi e duminică, nu o să găsești nici un doctor în spital. În locul tău eu l-aș duce la Fodoroiu. E și mai aproape, și mâna este sărită din cot, nu e ruptă. Mă pricep puțin, am lucrat vreo doi ani soră în spital, în tinerețe.

-La Fodoroiu, zici? Bună părere, bre. Hai să mergem!

Și mașina a demarat în trombă spre Tamboești, spre domicililul celui cunoscut cale de șapte județe.

Fodoroiu era ceea ce s-ar numi un vraci, așa cum fuseseră mulți ca el, timp de sute și mii de ani, la țară. Doctorii sunt o invenție a secolului XX în România, deși primii cu patalama la mână apăruseră pe lângă domnitorii fanarioți, acum două sute de ani. La țară femeile bătrâne, vracii și vindecătoarele erau și mamoși, și doctori, și asistente. Știau leacuri vechi băbești, vara îi vedeai umblând pe câmpuri și pe la pădure, adunând plante medicinale și alte ingrediente necesare leacurilor lor. Fodoroiu era specializat doar pe așezarea oaselor la loc și tratarea fracturilor de membre. Însă dacă venea cineva la el cu o fractură deschisă, cu sângerare, îl refuza ferm și-l trimitea la spital. Puteau apărea complicații și doar medicii puteau rezolva cum trebuie problema, asta le transmitea oamenilor.

Plantele medicinale erau importante și pentru mama, care avea trei cărți despre ele și proprietățile lor, cu poze și descrieri. Primăvara una din sarcinile noastre, ale copiilor săi, era să strângem plantele  medicinale solicitate. Mama ne arăta poza din carte, ne spunea cam pe unde crește și ne cerea să i-o aducem. Câteodată și aprobarea de a merge duminica la pădure, cu gașca, ne era condiționată de colectatul de plante.

foto: monitorulexpres.ro

În Tamboești a trebuit să întrebăm de două ori ca să găsim casa vraciului, pe care toată lumea îl cunoștea. Am ajuns repede, iar șoferul a claxonat de câteva ori la poartă, ca să nu mai strige.

-Ho, bre, că doar nu dau turcii, nu mai fă atâta gălăgie! Că azi e sfânta zi de duminică, și lumea se odihnește la ora asta!, a comentat bătrânul supărat, apărut pe neașteptate în umbra porții.

-Iartă-mă, domnule. Dar am un copil care tot țipă și plânge în spate, și mi-e milă de el.

-Un copil? Poate să meargă? Da, atunci aduceți-l repede în casă.

Am intrat într-un holișor, apoi într-o încăpere curată, plină de tot felul de sticle, oale și ulcele, dar fără prea multă mobilă. Fodoroiu ne-a făcut semn să-l așezăm pe Nelu pe un scaun, apoi și-a pus ochelarii și s-a așezat în genunchi în fața sa. A mișcat mâna cu probleme ușor în toate părțile, smulgȃndu-i acestuia urlete de durere.

-Ia nu mai țipa atât, că nu ești bebeluș. Ești ditamai talanul. Câți ani ai?

-Treisprezece, a răspuns Nelu printre suspine.

-Păi, vezi? Mâine-poimâine te ia în armată. Ești flăcău de-acum.

Bătrânul s-a ridicat în picioare, apoi ne-a tras mai deoparte, pe mine și pe nea Costică. Șoferul, fire mai sensibilă, plecase să stea în mașină. Nea Costică se înmuiase ca plastilina, lăcrima, se văita, repeta aceleași vorbe, ziceai că parcă era beat.

-Mâna e sărită din cot, n-are nimic rupt, o putem pune la loc. Două săptămâni de tratament și o să o poată folosi din nou. Am nevoie de ajutor, însă.

L-a privit atent pe tată, cu o privire de șoim de câmp, apoi a dat dezamăgit din cap. Și-a mutat după aceea privirea pe mine. Când m-a privit în ochi, am simțit puterea hipnotică a ochilor săi. Avea o față costelivă, era uscățiv, cu părul cam zmotocit, de parcă incapuse pe mâinile frizerului din satul nostru și a mașinii sale de tuns cu cuțite tocite. Pielea feței avea un aspect ușor pergamentos, cum mai văzusem doar la cojanii de pe Bărăgan, nu semăna cu a podgorenilor noștri. Mâinile aveau două palme mari, ciolănoase, cu unghiile tăiate atent, lucru de mirare pentru mine.

Examinarea mea se pare că l-a convins, pentru că l-a împins ușor pe nea Costică spre hol, apoi spre poartă, spunându-i hotărât:

-Mata du-te și stai în mașină, o să vii când te voi striga eu.

-Tu rămâi!, mi-a aruncat mie scurt.

A închis ușa de la cameră, s-a spălat pe mâini cu săpun, s-a șters bine, apoi s-a apucat să mă dădăcească.

-Fii atent, am nevoie să-l ții bine pe prietenul tău când voi forța mâna să se așeze din nou în locul ei, la articulația cotului. O să-l doară tare pe moment și o să se zbată. Trebuie să nu-l lași să se miște prea mult, ca să nu mă încurce. Poți s-o faci?

-M-am uitat din nou în ochii aceia speciali, care parcă îți dădeau sau îți luau putere, după dorința stăpânului lor, și am răspuns:

-Pot s-o fac. Numai să-mi arăți cum.

Fodoroiu a luat o bucățică de lemn dulce, a cioplit-o puțin și i-a întins-o lui Nelu.

-Pune asta în gură. Când o să te doară, mușc-o fără frică. Hai că în zece minute te scap de durerea cea mare.

L-am cetluit bine pe Nelu cu brațele, apoi am privit încordat cum vraciul – vorbind cu el și pipăind mâna ușor în diverse locuri, parcă fără vreo intenție de a face ceva – o apucă brusc cu o mâna de deasupra cotului, iar cu cealaltă apucă antebrațul bolnavului, le răsucește scurt dintr-o singură mișcare, și – cu același zgomot ca atunci când se despărțiseră – le pune la loc.

Nelu a mușcat lemnul din gură, șuvoaie de lacrimi  proaspete i-au țâșnit din ochi, apoi s-a pus pe gemut. Vraciul l-a mai lăsat două minute cu călușul în gură, apoi i l-a luat.

-Hai, că ce-a fost mai greu a trecut, l-a încurajat el.

Apoi a început să lucreze în continuare. A luat niște fașe sterile, mari și late, și le-a așezat pe masa de lemn. A început să amestece într-o strachină diverse substanțe pe care le scotea din recipientele ce se găseau peste tot în cameră. Una dintre ele arăta așa de urât, că-ți făcea  greață numai s-o vezi, dar să o și miroși. Așa că nu m-am putut abține să nu întreb:

-Auzi, bre, aia ce naiba este?

-Creier de măgar, mi-a răspuns moșul cu o privire pișicheră. Vrei să guști?

Și și-a continuat neabătut treaba. În final chestia din strachină a ieșit verzuie, și avea consistența unei mămăligi pripite. Fodoroiu a întins-o pe teancul de fașe, apoi m-a pus să-i țin mâna întinsă lui Nelu. A răsucit pachetul în jurul mâinii, apoi l-a fixat cu o rolă de bandaj.

-Strigă-l pe taică-său, mi-a ordonat scurt.

N-am vrut să strig în curte străină, așa că am ieșit până la poartă și i-am făcut semn vecinului să vină înăuntru. Când am revenit în cameră vraciul, frământa niște argilă vineție într-un lighean. Ne-a pus pe amândoi să ținem mâna băiatului întinsă, și – cu o dibăcie ce dovedea experiență – a îmbrăcat bandajul deja aplicat cu argilă, de jur împrejur. A netezit-o frumos, ca pe o vaza cilindrică, confecționată de vreun artist excentric.

-Costică, c-așa am înțeles că te cheamă. Argila asta se va întări în două-trei ore, până atunci ai grijă să n-o deranjeze băiatul în vreun fel. Duminica viitoare vii și-o spargem, ca să îl bandajez și să înlocuiesc blasturele pe care i l-am pus acolo. Îi mai punem încă una, și când o să o spargem și pe-aia, mâna va fi cum trebuie. O să aibă grijă să n-o forțeze un timp, apoi o să uite de belea, pentru că n-o să-l mai deranjeze.

-Să-ți dea Dumnezeu sănătate, măi omule. Cât îți datorez?

-Cât vrei tu, dacă ai aflat de mine atunci știi și că eu nu cer niciodată nimic, doar primesc ce-mi dă omul.

Evoluția mâinii a respectat exact spusele bătrânului, de parcă acesta ghicea viitorul. Nelu probabil că nici nu-și mai amintea de întâmplare după câteva luni.

La câțiva ani după ce am avut ocazia să-l cunosc pe Fodoroiu, am aflat că fusese arestat de Securitate, pentru „practicarea ilegală a medicinii”. Avea vreo 70 de ani și mii de oameni făcuți bine în urmă, de la Onești până la Ploiești. Norocul său a fost însă că Adrian Păunescu, cel cu revista Flacăra, a aflat despre arestare și l-a susținut. Și l-a mai ajutat faptul că-i rezolvase o problemă mamei unui prim-secretar de județ disperat, după ce doctorii din trei spitale se dovediseră incapabili s-o facă bine. Așa că s-a întors acasă, la ale lui.

Acest articol a fost citit de 925 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.