Hai să bem, cu voie bună!

Acest articol a fost citit de 1311 ori!

Adunarea


​Gălăgia devenea din ce în ce mai mare, iar mulțimea din ce în ce mai numeroasă și zgomotoasă. Vocile oamenilor se întretăiau și se amestecau în arșița nopții. Bărbații vorbeau de agricultură, despre ruși și americani, precum și despre fotbal. Femeile epuizaseră discuția despre sărbătorile cu cruce roșie din calendar, așa că se apucaseră să bârfească ultimele noutăți auzite la radio șanț. Bidoanele de vin circulau prin mulțime, fiecare oprire a lor fiind urmată de clinchet de pahare. Când și când câte o voce dogită se auzea din mulțime, în vreun moment de acalmie:

-Unde este bidonul?

Lighenașe cu plăcinte, cu gogoși sau floricele de porumb, făceau și ele turul mulțimii. Copiii mai măricei, bucuroși că nu erau trimiși acasă să se culce, la așa oră târzie, parcă o luaseră razna. Se fugăreau printre oameni, țipând și strigând, plini de euforie.

-Ia mai astȃmpărați-vă, măi ghiavolilor!, se mai auzea câteodată o mustrare din ceata femeilor, dar cea care o lansa uita repede de ei, întorcându-se la subiectele arzătoare ale serii.

Într-un colț al curții nea Sandu gâdila clapele acordeonului, improvizând o melodie pe care o cȃnta mai în surdină. Își pusese scaunul aproape de poartă, de parcă ar fi vrut să fie singur că părăsește primul adunarea, după ce evenimentul s-ar fi consumat. Lângă scaun avea o sticlă de un litru de vin alb, pe gâtul căreia stătea răsturnată o ulcică de lut, precum și un sifon. Când și când abandona clapele, aplecandu-se puțin și umplând ulcica cu vin pe jumătate. Completa restul cu sifon, alungat din sticla groasă cu cap metalic cu un zgomot puternic. O bea tacticos, cu înghițituri mici și rare, de parcă asta ar fi fost pentru el plăcerea supremă.

Băiatul îl privea uimit de fiecare dată când își pregătea băutura, pentru că era singurul bărbat din sat pe care-l vedea bând șpriț. Nea Sandu însă nu era obrejan get-beget, ci căsătorit cu una din fetele lui nea Ion Lungu, în casa căruia se și mutase. Nu prea-i plăcea conviețuirea cu socrul său, bătrân și cu probleme psihice rămase din război, și nici nu prea-și făcuse tovarăși prin sat. De multe ori când trecea pe uliță, Băiatul îl vedea în fundul curții așezat la umbra unui copac, cântândla acordeon în surdină și bȃnd șpriț. Ca șprițul să meargă mai bine, făcea un foc mic și frigea niște pește, al cărui miros se răspândea repede în tot cotul.

-Al dracului cojan, de unde are tot timpul pește să frigă?, îl boscorodeau mulți în mintea lor, sau cu glas tare.

Băiatul râdea în sinea sa când mai auzea câte un astfel de comentariu, bucuros că el știe secretul lui nea Sandu. Asta pentru că era prieten cu băiatul lui, mai mic decât el cu vreo doi ani, și îl vizita des. Vecinul punea pe jar câte o mână de hamsii sărate de la cooperativă, iar după ce le mânca, arunca capetele în jar.

-Ai dracului fomiști, acum le curg balele la toți și se întreabă de unde am atâta pește să frig?, râdea vecinul, bucuros de farsa sa.

Deja în curte se strânseseră cam douăzeci, poate douăzeci și cinci de oameni. Curtea era acoperită toată cu troscot verde, pe care băiatul mai arunca câteodată o pătură veche, și se așeza să citească la soare. Tatăl Băiatului lăsa troscotul să crească și să se îndesească, dar de nevoie. Visul lui era să dea de bani într-o zi și să toarne în curte beton, așa cum aveau câțiva oameni mai pricopsiți din sat. Și apoi să cumpere țevi metalice și să încropeasca o boltă de vie, de la poartă până la intrarea în casă. Dar până atunci mai trebuiau să treacă ani, pentru că avea trei copii și o soție bolnavă, pe care trebuia să-i întrețină din salariul său de tractorist.


Razboiul

​Tatăl se pregătise de sosirea oaspeților, mai ales că zi de zi primea tot mai multe solicitari de primire în vizită. Așa că luase niște dulapi lungi de lemn din magazie, și-i pusese pe cȃte două scaune, închipuind canapele. Mama așternuse pe ele preșuri curate, țesute de ea din coade, când venea frigul și se astâmpăra în casă. O parte erau țesute de cei trei băieți ai ei, spre mirarea vecinelor care mai veneau în vizită, și-i vedeau așezați în războiul de țesut. Dar ăsta era prețul pentru aceștia, atunci când dădeau buzna de la joacă și săreau asupra sa:

-Mamă, nu ne faci și nouă ceva dulce? Că nu ne-ai mai făcut de mult…

-Vă fac, dragii mamei. Ce-ați dori?

-Cornulețe cu gem, sărea unul.

-Nuci în formă, umplute cu șerbet, supralicita altul.

-Eu aș mânca niște plăcinte cu mere, că n-am mȃncat de cȃnd aveam doi ani, se auzea și vocea Băiatului, cel mai mic dintre frați.

-Hei, stați așa, că nu-s cofetărie! Șerbet nu avem, și nici drojdie. Deci vă fac cornulețe. E bine?

-E bine, veneau răspunsurile, mai mult sau mai puțin mulțumite.

-Problema, dragilor, este că eu am de țesut. Și dacă vă gătesc vouă, nu-mi mai termin treaba astăzi. Așa că poftiți la război, să vă învăț ce veți face voi până când sunt gata cornulețele.

Primul intrase Nelu, ca frate mai mare, urmând a fi înlocuit când avea să obosească. Instrucțiunile veneau pe rând, scurte și clare.

-Prima dată vezi dacă sulul întinde bine țesătura. Daca nu e întinsă, iei lemnul asta, îl introduci într-una din găuri, și-l rotești jumătate de tură. Apoi îl blochezi în poziția asta, cu opritorul asta lung. Stai pe mijloc, pui picioarele pe cei doi potnogi de dedesubt, iei suveica și o arunci dintr-o parte în alta. Când o prinzi o scoți și o pui aici, pe țesătură. Apuci vatala cu ambele mâini, și tragi cu putere spre ține. Vezi cum strivestele coadele și le presează? Apoi, fii foarte atent, calci potnogii, și firele se schimbă, vezi? Ce a fost sus a trecut jos, și invers. Arunci suveica înapoi, o scoți și iar tragi vatala. Iar calci potnogii, iar trimiți suveica, și tot așa. Ia încearcă!

După ce ne descurcarăm mulțumitor, fiecare dintre noi, mama ne lăsă și trecu la gătit. Adevărul este că la preșuri din coade era simplu de țesut, greu cu adevărat era la covoarele cu modele pe care le țesea ea, cu multe culori, cu desene complicate ale „muștelor” ce trebuiau alese, cu furculița de tras fire folosită la greu.


Nea Dorel

Nea Dorel Cioc sosi ultimul, când nimeni nu se aștepta să mai apară careva. Soția lui adormise, obosită de munca de peste zi, dar pe el ceva îl ținea treaz, ceva îl frămȃnta și nu-l lăsa sa pună geană peste geană. Știa că multă lume se strȃnsese la Costică a lu Cireașă, ca să trăiască evenimentul împreună, dar el ezitase să se ducă. Însă acum îi părea rău că n-o făcuse. Așa că până la urmă se urni din pat, se încălță, luă cu el o sticlă de țuică și porni agale spre casa acestuia.

Când ajunse în dreptul casei lui Costică, rămase uimit de gălăgia ce răzbătea din curte, parcă era o cumetrie acolo, și nu miezul nopții unei zile obișnuite. Intră pe poartă, gata-gata să se împiedice de unul care stătea pe scaun chiar în drum, și sorbea cu sete dintr-o ulcică de lut.
Costică trăsese în curte un fir lung cu curent, de care atârna un bec de 100 de wați, și la lumina lui Dorel îl recunoscu pe împricinat.

-Tu ești, Sandule? Hai noroc!

-Noroc, nea Dorele, să trăiești! Bei un șpriț?

-Un șpriț?, răspunse nedumerit Dorel. Mă, tu pui apă în vin, ești nebun?

-Nu, bre. Adică da, sunt cam nebun. Dar așa beau eu, așa m-am învățat în București, cât am stat acolo. Când te duci la restaurant și vrei vin, acolo comanzi „o baterie”, și-ți aduce o sticlă de vin și un sifon.

-O fi, dacă zici tu, Sandule. Câte bordeie, atâtea obiceie. Nu vreau vin, eu mi-am adus o țuică.

-Țuică, bre? Pe căldura asta?

-Da, mă, ce are? Taie transpirația, nu știi atâta lucru?

Și lăsându-l înmărmurit pe vecin, nea Dorel se duse să dea mâna cu gazda. Chiar când schimba câteva vorbe cu acesta, lumea începu să strige:

-Șștt! Liniște! Începe!

Televizorul rusesc Rubin 102, care era ținta atenției generale, fusese așezat de către tatăl Băiatului pe pervazul camerei „de la mijloc”, după ce deschisese geamurile larg în părți, cu fața spre curte. Nu avea un ecran foarte mare, de aceea canapelele improvizate si cele  câteva scaune fuseseră amplasate aproape de casă. Sonorul era dat la maxim și se auzea neobișnuit de puternic, atunci când se făcu liniște.


Evenimentul
​Pe ecranul alb-negru, un ochelarist pe care nu-l mai văzuseră până atunci la televizor, începu să vorbească cu o voce gravă.

-Bună seară, sunt Andrei Bacalu și voi fi însoțitorul dumneavoastră la acest eveniment epocal pe care ne este dat să-l trăim doar o dată în viață. Astăzi, 20 iulie 1969, suntem martori la un eveniment unic și la sfârșitul unei aventuri extraordinare. Pentru prima dată în istoria rasei noastre, oamenii vor ateriza pe un alt corp ceresc, și anume pe Lună. Mai mult chiar, vor păși pe suprafața acesteia…

Curtea plină de oameni care păreau că-și țin respirația, așa de mare era concentrarea și surescitarea lor. Erau oameni simpli, cu câteva clase de școală, dar simțeau că ceva extraordinar se întâmplă în noaptea aceea de vară fierbinte. Stăteau cu ochii lipiți de televizor, ascultând cu nesaț comentariile ochelaristului, care părea să știe și să înțeleagă o mulțime de lucruri. Când și când își mai aruncau ochii pe cer, unde luna galbenă ca o gutuie stătea maiestuoasă, și oarecum nepăsătoare. Chiar și copiii se opriseră din joacă, urmărind și ei atenți aselenizarea, despre care dascălii le vorbiseră la școală. Până și și Picu, câinele casei, pe care stăpânul îl legase undeva în fundul curții, încetase să mai latre a reproș, intrigat de tăcerea ce se lăsase deodată.

Prin fața oamenilor treceau imaginii stranii și parcă de neînchipuit. Suprafața lunii, cenușie și prăfoasă, cu niște pete ciudate despre care crainicul spunea că sunt cratere făcute de pietrele ce căzuseră din cer, cratere ciudate care nu arătau a găuri ci parcă se umflau în sus, invers decât te-ai fi așteptat. Modulul de comandă Columbia, care căra o arătare cu o formă foarte ciudată, pe care Bacalu o numea Vulturul, și-i spunea modulul lunar. În conserva aceea, nu mai mare decât o combină de treierat Gloria, stăteau acei oameni curajoși, care-și riscau viața ca să ducă cunoașterea cosmosului cât mai departe. Aveau nume ciudate, pe care oamenii nu prea le puteau pronunța, dar pe care crainicul le tot repeta: Armstrong, Collins, Aldrin.

Când unul dintre ei a spus că vede un teren de mărimea unui teren de fotbal, bărbații au izbucnit în hohote de râs nestăvilit. Au urmat apoi ore mai plictisitoare, până când Armstrong a coborât din modul, rostind fraza pregătită din timp, rămasă în istorie:

-Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire.

După încheierea transmisiei, oboseala și alcoolul își spuseră cuvântul. Oamenii se ridicau de pe canapele, își întindeau brațele înțepenite, înăbușindu-și câte un căscat. Cafeaua nu prea era cunoscută la țară prin anii aceia, doar mama Băiatului folosind-o, ca să treacă mai ușor peste oboseală. Schimbau câte o vorbă între ei, exprimându-și încă o dată mirarea referitor la ce putusera să facă americanii ăia, dați naibii. Copiii adormiți erau luați în brațe, puși pe umăr, urmând a fi duși acasă la culcare. Vorbeau încet, nu numai pentru că era noapte, dar și pentru că erau sub impresia a ceea ce văzuseră.

Nea Dorel se lipise de tatăl Băiatului, și nu-l slăbea cu întrebările:

-Auzi, mă Costică, tu vrei să spui că americanii ăia au ajuns acolo?, și-i arăta acestuia luna de pe cer.

-Da, mă, n-ai văzut?

-Acolo, ? Cu cașcarabeta aia de tablă?

-Da, mă, n-ai văzut cu ochii tăi?

-Eu nu cred, domnule. Asta-i vrăjeală! Nu cred și pace!

-Cum mă să nu crezi, dacă s-a dat la televizor?

-Nu cred, mă Costică! Cum să ajunga oamenii acolo? Și continua să-i arate luna cu degetul.

Deodată vocea puternica a lui nea Sandu, care se mai luptase cu ceva sticle de vin între timp, sparse liniștea nopții, acompaniată de acorduri vesele de acordeon, speriind mulțimea.

Hai să bem, cu voie bună,

C-a ajuns omul pe lună.

Și când o merge pe Marte,

Om avea și noi de toate…

Acest articol a fost citit de 1311 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.