Ultimii. Și cei de pe urmă?

 

Autobuzul obosit frână cu zgomot, dar și cu un scârțâit ușor strident, drept în mijlocul câmpului.

-Nea Gică, să treci pe la atelier, să-ți verifice saboții, se auzi vocea șefului de coloană.

Băiatul auzea murmurul ocupanților, dar toată atenția îi era concentrată asupra a ceea ce se vedea prin parbrizul imens, ușor murdar pe la colțuri. Stătea pe locul din dreapta șoferului, așa că din doi pași ateriză pe solul prăfos, unde smocuri de iarbă pe jumătate ofilite răsăreau pe alocuri. Făcu câțiva pași pentru a se îndepărta de autobuz și de gălăgioșii săi ocupanți, apoi începu să se uite atent în jur.

În fața sa o linie simplă de cale ferată părea că vine de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Șesul dobrogean se întindea cât vedeai cu ochii, fără să fie întrerupt de prezența vreunui copac, sau măcar a unor tufișuri. În dreapta, la marginea câmpului vizual, o așezare întinsă își dezvăluia prezența. Sclipirea a ceva ce părea acoperișul unei turle de biserică, precum și mai mult ghicitul minaret de moschee, îi smulseră Băiatului un ridicat de sprâncene.

-Techirghiol, îi spuse șeful de coloană, care se apropiase între timp și-i urmărise privirea.

Techirgiol!, înregistră mintea băiatului informația primită. Și gândul îi fugi la legenda citită despre măgărușul lui Techir, care – în încăpățânarea sa – vrusese musai să se scalde în apa mâloasă a ghiolului. Și pe care stăpânul său, cu multe beteșuguri, se luptase mult timp ca să-l scoată înapoi pe malul rȃpos. Ca să descopere apoi că beteșugurile începuseră să-și afle leac și nu-l mai chinuiau atât de tare. Techirgiol! Ghiolul lui Techir. Trebuie musai să merg într-o zi pȃnă acolo, își propuse băiatul în mintea sa.

Atenția i se mută apoi spre linia ferată ce se ondula pe câmpie, asemenea unui șarpe metalic ale cărui coaste îi străpunseseră acestuia pielea. Oare de ce când s-a făcut calea ferată nu s-a ales soluția unei linii drepte, care ar fi fost soluția cea mai economică?, se întrebă băiatul, privind cristianele făcute de drumul de fier pe câmpia nemărginită. Când ai dealuri și munți e logic să te mulezi după relief, dar aici care o fi fost logica? Poate executantul o fi vrut să scoată mai mulți bani, lungind traseul?

Pereții laterali ai celor zece vagoane de tren ruginite, basculate într-o parte și abandonate în câmp, care permiseseră pietrei sparte să se reverse pe lângă linie, păreau gurile unui balaur care mestecă piatră, sfărâmând-o și apoi scuipând-o grămezi, în praful terenului înconjurător. Gurile le erau încă pline pe jumătate de piatră spartă adusă de departe, de la cine știe ce carieră cu nume exotic, și acesta era motivul pentru care cei treizeci de oameni debarcau din autobuz.

Deși era sfârșit de decembrie soarele strălucea puternic pe cer, iar temperatura era de-a dreptul primăveratecă. Anul 1989 era capricios până și în ultimele sale zile din punct de vedere al vremii. Băiatul știa bine asta pentru că întreprinderea unde lucrau cu toții se ocupa cu transportul roadelor câmpului către silozuri sau fabrici de legume și fructe. Așa că interacționau cu mulți oameni de la CAP-uri și IAS-uri, care-și plângeau la ei câteodată nemulțumirea legată de vreme și mersul ei. Niciodată însă nemulțumirea legată de vremuri. Aceasta era bine să și-o țină fiecare zăvorâtă în suflet, nu știai niciodată cu cine vorbeai și pe cine aveai în față. Turnători erau peste tot, și erau ai naibii de harnici în ceea ce făceau.

Oamenii coborȃseră din autobuz cam fără chef, și începuseră apoi să descarce din acesta cazmale, lopeți și tȃrnăcoape. Ba și vreo două rangi groase și lungi de aproape doi metri, precum și un baros de vreo zece kilograme. Acesta era în mâinile lui Diaconiță, un șofer zdravăn, bine legat, dar care de multe ori era ținta glumelor celorlalți, pentru întâmplările despre care pretindea că i s-ar fi întâmplat, și pe care le povestea cu patos și o urmă ușoară de accent moldovenesc.

-Pentru ce ați luat răngile și barosul, întrebă Băiatul curios?

-Șefu, n-ați mai fost până acum la descărcat piatră, nu? Ușile vagoanelor astea sunt vai de mama lor, nu se deschid decât pe jumătate la bascularea vagonului. Dacă le forțăm cu ranga, ajutați și de baros, se deschid ca lumea, iar atunci piatra alunecă și cade frumos lângă terasament. Iar noi muncim mai puțin, pentru că nu trebuie să aruncăm afară decât ceea ce rămâne în vagon.

Băiatul dădu aprobator din cap, bucuros că oamenii aveau experiență. Întreprinderea lor urma să construiască o mare Stație de Întreținere a Autovehiculelor în oraș, undeva spre marginea sa, către sere. Și – ca să micșoreze costurile cu ridicarea obiectivului – își folosea personalul ori de câte ori putea în îndeplinirea unor operațiuni. După ce ei aveau să descarce vagoanele cu piatră spartă, alți colegi aveau să o transporte la locul viitoarei construcții. Iar alții vor fi implicați în săparea fundației, ridicarea zidurilor, transportul cimentului și BCA-ului, și tot așa. Mă rog, cu BCA-ul avea să fie cel mai ușor, deoarece fabrica era chiar peste drum de viitoarea Stație de Întreținere.

-Nea Gică, pe la cât te întorci?, îl chestionă Băiatul pe șoferul autobuzului.

-Dom’ inginer, pe la trei după masă voi fi aici, ca la patru să fiu la Kogălniceanu, să-i las pe băieți și să iau personalul TESA care merge la Constanța.

-Ați auzit?, întrebă tare băiatul. Este opt deja, avem in față șapte ore de muncă. La ora douăsprezece vom face o pauză de prânz de jumătate de oră, apoi vom continua până se întoarce autobuzul. La treabă!

www.webcultura.ro

Mai bombănind, mai înjurând, oamenii se îndreptară spre vagoane. Cei cu experiență le arătară celorlalți cum să forțeze ușile să se deschidă la maxim, cu ajutorul răngilor ajutate de lovituri de baros. Totul făcut cu grijă, din lateralele vagoanelor, pentru ca masa de piatră spartă eliberată brusc să nu vină peste ei și să-i strivească. Apoi cei cu bocanci se urcau în vagon, se țineau de rama de sus a ușilor și împingeau cu picioarele în grămada de piatră, forțând-o să o ia la vale, pe podeaua metalică înclinată la treizeci-patruzeci de grade. Dacă n-ar fi fost experiența primilor, s-ar fi muncit mult la lopată și târnăcop, pentru a aduce piatra din vagon pe terasament.

La prânz cu toții se așezaseră pe unde se putuse, în bătaia soarelui neașteptat de puternic, ca să mănânce ce aduseseră de acasă în genți. Răsăriseră și sticlele de tărie și vin, pentru că șoferii – știind că este una din rarele zile în care nu se vor urca la volan – nu puteau să rateze ocazia să nu bea pe săturate.

-Unde-i sticla de amortizat?, se auzea câte o voce arțăgoasă. Costa, dă-i drumul să circule, nu fi bandit!

-Mita, te dai cam mult cu săniuța, mai plimb-o și pe la noi, arunca un altul.

Amortizatul era denumirea în argou a „Rachiului de vin aromatizat” ce se vindea la magazinul din Kogălniceanu, la sticle de un litru. „Săniuța” era o vodcă la jumătate de litru, care avea desenată o sanie pe etichetă, aflată și ea la mare preț pentru șoferi. Vin beau mai ales cei care stăteau la casă, aveau ceva vie în curte, chiar și ceva bolți frumos aranjate, și făceau vin de butuc, păstrat în pivnițe.

Mâncarea și băutura îi cam înmuiaseră pe toți, așa că Băiatul lăsă să treacă un ceas până începu să-i îndemne iar la muncă. Încet-încet se ridicară și se îndreptară spre vagoane. Nu aveau motive să se grăbească prea tare, pentru că era clar că – datorită experienței celor mai în vârstă – vor termina lejer descărcatul până se va întoarce autobuzul.

În timp ce încercau să-și recapete deprinderile, la orizont se vedea un nor de praf ce se apropia cu repeziciune de ei. Norul de praf efectua manevre ciudate pe câmp, manevre care-l făcură pe Nica să exclame:

-Șefu, dementul ăla care aleargă cu camionul pe câmp spre noi e beat mangă, se vede după cum face opturi.

-Așa este, confirmă și Celea. E lovit rău, săracul.

Când ajunse la vreo sută de metri de ei, observară că Raba era condusă de un tip masiv, cu o sticlă în mâna dreaptă, geamul șoferului coborât jos de tot, iar radioul dat la maxim. În urma camionului, legată cu o șufă metalică lungă de vreo trei metri, era trasă o tablă imensă prevăzută cu două picioare metalice de țeavă masivă, care păstrau încă la extremități urmele betonului din care fuseseră smulse.

Când trecu prin dreptul lor, la vreo cincizeci de metri distanță, șoferul încetini, mută sticlă în stânga, se aplecă pe geamul cabinei și răcni la ei, cu vocea puțin împleticită:

-Bă, tâmpiților! De ce pi*da mamii voastre mai munciți? Sunteți proști? Nimeni nu mai muncește în România! Ceaușescu a fugit, mânca-mi-ar p*la! Plecați dracului acasă, s-a terminat cu nemernicul!

Și își continuă drumul șerpuit, sugând din sticlă și accelerând din ce în ce mai tare.

Oamenii se uitară consternați unul la altul, neștiind ce să zică. Le era frică să comenteze strigătele șoferului beat, între atât de mulți colegi. Auziseră cu toții că la Timișoara se întâmplase ceva, că Ceaușescu se întorsese cam repede din Iran, că în București se tot organizau mitinguri de susținere pentru regim. Cei ce ascultau Europa Liberă, atât cât se putea asculta datorită bruiajului, auziseră strigătele de moarte de pe străzile Timișoarei și estimarea de mii de morți făcută de ziariștii occidentali. Dar nu puteai să comentezi asta decât acasă, cu nevasta și cei apropiați.

Băiatul locuia, de nevoie, în apartamentul unui pilot de la baza aeriană Kogălniceanu, cu care se împrietenise și care avea să-i devină naș de cununie peste numai câteva luni. Băiatul nu-l mai văzuse pe acasă de vreo două zile. Cu o seară înainte acesta venise în sfârșit  acasă, spre ora zece seara. Era obosit la extrem, avea fața lividă și parcă tot sângele scurs din obraji. Ochii cu pleopele roșii clipeau des, și parcă încercau să-i evite privirea.

-Ce-i, Gigi, ce s-a întâmplat? Arăți groaznic, omule.

Gigi îl privise trist, legănȃndu-se ușor de pe un picior pe altul, ca un student scos la examen de un examinator sever, și care știa că subiectele îi sunt străine întru totul. În cele din urmă spuse cu glas stins:

-Ne-a venit ordin la unitate, de la Milea, să tragem în demonstranți dacă încep cumva mișcări de protest și în zona noastră. Am primit muniție de război, inclusiv pentru avioane.

Acum, văzând camionul buclucaș, băiatul se gândi la cele aflate de la pilot. Șeful de coloană îi făcu semn să se tragă mai deoparte, apoi îi șopti:

-Știi ce trăgea șoferul ăla beat după el?

-Nu, ce era tabla aia?

-Tabla de la intrarea pe podul de la Agigea, de pe dreapta, cea pe care scria: Trăiască Partidul Comunist Român, forța conducătoare a întregii societăți! Ceva chiar se întâmplă, să știi.

Nu trecu mai mult de jumătate de ceas până când camionul se întoarse din nou, stârnind praful în pustie, de data asta venind dinspre Techirghiol. Șufa metalică era trasă în continuare după camion, dar tabla dispăruse. Șoferul beat păru șocat văzându-i că lucrează în continuare la descărcat piatră, așa că de data asta chiar se opri în dreptul lor și începu să răcnească din nou:

-Băăă, voi chiar n-aveți minte? Dictatorul a fugit, cu elicopterul. Lumea a ieșit pe străzi, televiziunea e a poporului. Plecați naibii acasă!

-Stai așa, zise Tănase, care din câțiva pași ajunse lângă camion și se urcă pe scară. Ce zice la radio?

Din radioul de la bord răsuna Deșteaptă-te române! Deodată muzica se întrerupse și o voce gravă anunță:

-Avem vești noi despre fuga dictatorului Ceaușescu! Se pare că elicopterul militar în care s-au urcat soții Ceaușescu s-a îndreptat către Târgoviște. După cum am mai anunțat generalul Milea s-a sinucis în această dimineață, sau a fost ucis, nu se știe exact la această oră. Generalul Stănculescu, noul ministru al apărării, a ordonat armatei să nu asculte decât de ordinele sale. Revenim cât de curând cu vești la fel de importante.

Deodată șoferii începură să strige, să se îmbrățișeze, să joace tontoroiul în praf de unii singuri, să ciocnească ce mai aveau prin sticle. În ochii tuturor erau lacrimi de bucurie, iar cuvintele se lăsau rostite cu greu. Ceea ce părea imposibil până acum cinci minute se dovedise realizabil. Omul pe care toată lumea îl ura și-l înjura în gând dăduse bir cu fugiții. În ciuda suportului fidelilor săi, purtători sau nu de epoleți. În acest timp șoferul Rabei demară din nou, lăsându-i într-un nor de praf, obosiți dar veseli la culme.

-Șefu, Gică ăla soilește la el la Ovidiu, cu autobuzul tras mai la fereală, și nu o să vină decât la trei să ne ia, așa cum am stabilit. Hai să plecăm pe jos!

-Păi mai avem cam o oră. Până la Agigea, mergând pe jos și cu uneltele pe umăr, cam tot atât o să facem, că sunt vreo cinci kilometri. Nu mai bine așteptăm?

-Păi nu, că uneltele n-are rost să le mai cărăm. Le ascundem aici, sub un vagon, că nici dracu n-o să vină pe aici. Mâine când revenim, le găsim aci. 

Băiatul se gândi puțin, se consultă din ochi cu șeful de coloană, apoi zise:

-Bine, așa să facem.

Bucuroși, începură cu toții să se agite. Dar în momentul acela dinspre canal se ivi un nou nor de praf mișcător.

-Ăsta-i Gică, spuse șeful de coloană. Aduceți uneltele înapoi, le luăm la coloană. Că nu știu de ce, dar parcă simt eu că mâine nu ne mai întoarcem aici, în pustietatea asta.

Nea Gică apăru cu fața toată numai zâmbet, întrebându-i dacă au aflat noutățile. Îi grăbi să se urce în autobuz apoi demară în trombă. Radioul era setat la volum maxim, iar toată lumea asculta cu aviditate. Când ajunseră la pod constatară că toate lozincile de tablă dispăruseră, nu numai cea tractată de șoferul beat. Pe străzi mașinile claxonau, oamenii stăteau ieșiți afară pe la geamuri, apăruseră steaguri tricolore, era o bucurie de nedescris.

-Oare ce o să se întâmple acum, îl întrebă șeful de coloană? Cine o să vină la putere? Ne trebuie un om cu coaie, care să țină lucrurile în frâu și să le dea drumul cu măsură, filozofă acesta.

-Știi ceva, întrebă Băiatul? Acum pot să-ți spun, pȃnă acum mi-a fost frică. În facultate aveam un prieten foarte bun, din Grecia. Panagiotis îl chema. Și după fiecare vacanță mi-aducea un maldăr de reviste străine, că-l rugasem asta în mod special. Nu conta că erau vechi de două-trei luni, oricum ce aflam din ele erau numai noutăți pentru noi. Prin toamna lui 1986 a venit la noi in cameră, la cămin, cu o revistă Newsweek. Și ne-a întrebat pe neașteptate:

-Cine naiba este Ion Iliescu?

-Cine, măi grecule?

-Ion Iliescu! Habar nu aveți! Uite ce zic americanii, că va veni în locul lui Ceaușescu, să conducă România.

-Ne-am repezit la revistă și – într-adevăr – articolul spunea că Gorbaciov s-a săturat de liderii staliniști din Europa de est. Staliniști, așa îi numea în articol. Și că a dat ordin KGB-ului să pregătească înlocuitori mai maleabili, care să fie capabili de perestroika și glasnost. După care autorul articolului lua fiecare țară în parte și analiza cine este cel mai probabil succesor al actualului conducător. Iar la noi spunea că fără doar și poate va fi Ion Iliescu, care a fost mazilit pentru că l-a supărat pe Ceașcă. Dar știi ce-i foarte interesant? Că toți cei pomeniți în articol, Krenz, Mladenov sau Grosz, au ajuns la conducere la vecini. Pentru mai mult sau mai puțin timp.

-Așa scria? Și ce mai zicea de Iliescu ăsta?

-Că a fost student la ruși, unde s-a împrietenit cu Gorbaciov. Și a fost și ceva prim secretar de județ. Iar acum e pe line moartă.

-Păi dacă e prieten cu rușii, KGB scrie pe el. Înseamnă că ar trebui să-l așteptăm să apară, nu?, întrebă șeful de coloană.

Așteptarea n-avea să fie prea lungă…

utopiabalcanica.net

Acest articol a fost citit de 360 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.