Oituz. Pe urmele ceangăilor de altădată.

Acest articol a fost citit de 1178 ori!

Îmi făgăduisem mai de mult că-mi voi face timp să trag o fugă până la Oituz. Nu, nu tresăriți, nu este vorba despre locul unde s-a purtat una dintre cele mai sângeroase bătălii din Primul Război Mondial. Pentru că dacă ar fi așa, o fugă de la Constanța până acolo mi-ar lua mai mult de jumătate de zi, datorită minunatei rețele de autostrăzi suspendate ce împânzește România. Nu, este vorba de alt Oituz, la douăzeci de kilometri de oraș. Trebuie să mărturisesc că de câte ori treceam pe șosea și vedeam tabla indicatoare cu acest nume, prin minte îmi fulgera aceeași întrebare:

  • Oituz? Ciudat, de ce s-o fi chemând așa?

Și treceam des pe lângă satul așezat la doar un kilometru de drumul Constanța -Tulcea. Și de fiecare dată admiram în depărtare linia zveltă a unui turn de biserică, înalt, mult prea înalt pentru tipicul dobrogean de altădată. Care tipic spunea că ghiaurilor li se interzicea cu strășnicie să înalțe biserici pentru Dumnezeul lor, mai înalte decât geamiile musulmanilor. Ceea ce a făcut ca grecii din Constanța să-și dureze biserica fără turle, iar bulgarii din Istria să o îngroape pe a lor parțial în pământ.

Cu timpul aveam să aflu că satul dobrogean primise acest nume în amintirea celuilalt Oituz, unde un neam de oameni hotărâți își vărsase și el sângele întru apărarea Regatului României. Amestecat printre combatanții majoritarilor autohtoni, mai degrabă anonim decât remarcat. Căci pe crucile de la Oituz, și – vai, Doamne! – câte cruci au trebuit cioplite în acele vremuri de restriște, vom întâlni nume care unora nu le sună prea familiar, precum: Vereș, Ilieș, Jicmon, Gabor, Pal sau Ferenț. Ale cui erau aceste nume de eroi care și-au dat viața pentru patrie? Erau ale ceangăilor din Moldova, fie din Țara de Sus, fie din Țara de Jos, ceangăi trăitori de sute de ani pe respectivele meleaguri.

Ca orice minoritate trăitoare la confluență de drumuri, de imperii și de neamuri, ceangăii au o istorie aparte și controversată. Ceea ce nimeni nu poate tăgădui în ceea ce îi privește este faptul că vorbesc o maghiară arhaică, de ev mediu transilvănean probabil, și că sunt în majoritate de rit catolic. Cât despre originea lor, rar mi-a fost dat să întâlnesc o mai mare adunătură de ipoteze și teorii, mai mult sau mai puțin susținute de argumente. Teorii ce-i definesc drept rămășițe ale hunilor lui Atila, sau ale maghiarilor din Etelköz-ul originar, ca neam turcic maghiarizat, sau ca secui, cumani sau pecenegi.

Mai aproape de adevăr îmi par mie teoriile ce îi socotesc ca maghiari trimiși de Regatul Ungariei pe versantul estic al Carpaților, ca un fel zonă tampon menită să apere pasurile de trecere și să colonizeze ținuturile respective. Să nu uităm că începuturile istorice ale Moldovei sunt ca marcă a Regatului Ungar, desprinsă apoi de acesta de către ambițioșii voievozi maramureșeni revanșarzi. Și să nu uităm nici de Episcopia Catolică a Milcoviei înființată la 1227 în sudul țării, având pe lângă cumani și credincioși unguri și sași, despre care Papa se plângea pe la 1234 că se cam leapădă de catolicism:

„Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericești, nu de la venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut, ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri, cât și Teutoni, împreună cu alți dreptcredincioși din Regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniții Walati, nesocotindu-l pe acesta (episcopul Cumanilor), primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței creștine..”

Peste acești maghiari de început de ev mediu s-au suprapus, mai ales în sudul Moldovei, secui fugiți din Ardeal după masacrul de la Siculeni (1764), dar foarte probabil și mai înainte de acesta. Să nu uităm totodată și de miile de eretici husiți care fug în Moldova din sudul Ungariei (zona Szerémség), începând cu 1436, după înfrângerea mișcării lor. Numele orășelului Huși nu are cum să ne lase să-i uităm.

Deci ciangăii au luptat cu onoare în Primul Război Mondial, câștigând recunoștința suveranului țării de la acea dată, regele Ferdinand I. În consecință li s-a oferit pământ după terminarea sa, ca o răsplată binemeritată pentru morții lăsați pe câmpul de luptă. Dar cum în Moldova era greu să se găsească pământ disponibil, li s-a oferit drept de proprietate în Dobrogea, cea pe care România o primise la 1877 oarecum în compensație pentru purtarea Rusiei față de ea. Fiecare familie care furnizase un luptător avea să primească nouă hectare de pământ, plus încă unul pentru casă. Cu această ocazie România mai popula și zona săracă în oameni a Dobrogei, unde se căutaseră permanent coloniști, atât din Oltenia și Moldova, cât și dintre mocanii ardeleni.

O parte dintre cei care primiseră loturi de pământ erau din comuna Luizi-Călugăra (în maghiară Lujzikalagor), din județul Bacău. Era o comună cu populație predominant maghiară, de confesiune romano-catolică, care după Primul Război făcea parte din plasa Răcăciuni. Circa patruzeci de familii de acolo s-au mutat în Câmpia Dobrogeană, devenind proprietare de pământ, dar obligate să ia totul de la zero. Și-au făcut întâi bordeie, apoi – cu timpul – case din piatră. Primul țăruș se pare că l-a bătut în pământ un anume Anton Pal. O parte dintre ceangăi s-au speriat de condițiile grele și s-au întors în Moldova, dar în locul lor au venit alții, și mai numeroși. Pământul alocat făcea parte din cel administrat de primăria din comuna Karamurat, mai târziu denumită Ferdinand I, iar în zilele noastre cunoscută sub numele de M. Kogălniceanu.

După un timp în sat au venit și coloniști germani, aduși și ei de valurile istoriei pe pământ dobrogean. Erau tot catolici de confesiune, iar cu timpul s-au mai amestecat cu ceangăii. Și-au durat împreună biserica, iar satul a început să prindă contur. Când au venit comuniștii la putere oamenii aveau case frumoase, cultivau cereale, plantaseră vii și creșteau oi. Totul a fost distrus în scurt timp și inclus în gospodăria colectivă. Ba – mai mult – consătenii germani au fost arestați și deportați în Rusia, în ianuarie 1945, de unde puțini s-au mai întors. Viața acestui sat mândru a fost tulburata rău de tot de către cancerul roșu.

Oituzul de astăzi este un sat care și-a lins rănile și a renăscut după schimbările din 1989. Un sat plin de viață, unde șapte sute de suflete duc o viață incomparabil mai bună decât a primilor coloniști, strămoșii lor. Majoritatea au rămas catolici și merg duminica la slujbă, într-o biserică atât de mândră cum rar mi-a fost dat să mai văd una ca ea. Interesant este că unul dintre preoții ce aveau să slujească aici în zilele noastre se numește – amestec de rădăcină maghiară și onomastică moldavă – Daniel Abalintoaiei. Pe lateralul bisericii, pe plăci de marmură albă, oamenii i-au comemorat pe cei din neamul lor care și-au dat viața pentru țară, inclusiv pe cei din satul de origine, Luizi Călugăra.

La marginea satului o plantație modernă îți arată că urmașii coloniștilor n-au renunțat la cultivarea viței de vie. Terenuri lucrate cu meticulozitate înconjoară satul. Pe lângă vechile case joase, durate după tipic de câmpie, au răsărit case noi, unele cu etaj. Multele mașini parcate pe ulițele satului demonstrează și ele conexiunea cu modernitatea. Dintr-una coboară un cetățean cu mustăți mândre și fața mai roșie, care-mi amintește de secuii din sud-estul Ardealului.

-Jó napot! Mit csinálsz?, îmi vine să-i spun, în minte venindu-mi cuvintele învățate in tinerețe pe meleaguri transilvane.

Rămân minute bune în fața bisericii, în ciuda vântului tăios ce-mi pișcă obrajii, admirând lucrarea unor meșteri într-ale frumosului. Sper să ajung într-o duminică dimineața la Oituz, să prind slujba oficiată în biserica aceasta deosebită și să vorbesc cu localnici mai în vârstă despre trecutul satului. Și să vă împărtășesc cele aflate.

Va urma…

Acest articol a fost citit de 1178 ori!

Please follow and like us:

One Reply to “Oituz. Pe urmele ceangăilor de altădată.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.