Să fii în rostul tău…

 

ROST, s. n. – Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină.

Există oameni care se gândesc mai des decât alții care este rostul lor pe lume. Dar își pun întrebări și despre rostul lumesc al anumitor lucruri care ne înconjoară. Unii se opresc aici, la  gândit și întrebat. Alții se mobilizează mai mult, în încercarea de a face ca anumite lucruri din viața noastră să nu rămână fară niciun rost.

Cu Răzvan Voiculescu sunt prieten pe Facebook de cel puțin opt ani. Nu postează des, dar când o face fotografiile sale sunt pline de sens. Și de înțelesuri, nu întotdeauna ușor de descifrat la o fugară privire. De multe ori stau și le privesc atent, convins că fiecare ascunde un tâlc. Și că autorul le-a postat cu un anumit scop. Dar în nici un caz acela de a strânge cu lopata like-uri.

După umila mea părere Răzvan e un artist care și-a aflat în fotografie menirea. Poziția de simplu martor al unor evenimente nu e o suficientă justificare pentru arta sa. Pentru misiunea sa. Asta pentru că el nu caută o simplă motivare pentru a îndeplini un rol activ în zugrăvirea lumii înconjurătoare. Nu. El simte că are o misiune mai cuprinzătoare, aceea de ne arăta realitatea și a ne trage de mânecă asupra pericolelor ce o amenință. În primul rând asupra uitării, neglijării sau ignorării rosturilor ei. E o sarcină a naibii de dificilă să le spui celorlalți:

-Oameni buni, ia uitați ce lucruri minunate ne înconjoară! Ia priviti ce oameni deosebiți își duc viața de zi cu zi pe acest pământ. Cum facem ca ceea ce ei știu să nu se piardă?

Atribuția sa principală nu este cea de martor tăcut, ci de voce strigând (sper că nu în pustiu) că e timpul să ne trezim. Pentru că dacă nu o facem azi, mâine ne vom pierde rădăcinile. Nu întâmplător o declarație a sa – inserată în ultima parte a filmului „ROST. 12 HOTARE” – repetă formula:

-Am văzut…

Are ceva profetic acea mărturisire de credință a artistului, ceva care m-a dus imediat cu gândul la Cartea lui Enoh, recitită de curând. Unde profetul își începe relatările peregrinărilor cosmice cu aceleași două cuvinte:

-Am văzut…

Cele două filme difuzate luni seara, în cadrul evenimentului de lansare a ultimei părți a Trilogiei ROST*, au un impact puternic asupra spectatorului. Un filmuleț care dezvăluie dragostea artistului față de Dobrogea, ținutul șesului de la mare, precum și ultimul film din trilogie, îți aduc în față imagini și oameni greu de uitat. Totul se derulează cu repeziciune, poate din dorința de a nu produce o operă care să plictisească. Astfel că rămâi de multe ori cu senzația unor flash-back-uri, ce vor trebui descifrate mai târziu în minte, în liniștea de acasă.

O să încerc să vă înșirui câteva, în cuvinte puține, încercând să vă sugerez atmosfera în care te transpune imaginea filmată/fotografiată.

Șesul dobrogean cu iarbă uscată și praf. Biserici abandonate. Sfinți zugrăviți, strigându-și disperarea de pe pereții ruinelor. Podul ce unește două dealuri într-un pustiu, dar pe care trece totuși un tren. Monumente diverse, dar nu cele celebre, arhicunoscute de toți. Monumente mai degrabă uitate. Case de lut modeste, văruite proaspăt, având geamurile mici și un aer liniștitor. Alte case de lut uitate de timp și de oameni, crăpături mari traversându-le fața, precum ridurile unei curtezane bătrâne. Oameni curățind și pregătind stuful pentru acoperișuri. Păstori păzind oile, însoțiți în tăcere de câini mari, ciobănești, care-și cunosc rostul.

Măgăruși hârjonindu-se, pe meleaguri unde prezența lor încă nu e socotită desuetă. Biserica albastră lipovenească, mândră în lumina soarelui. Cruci în cimitire de ruși pravoslavnici. Acoperișuri de stuf, rostuite cu știința veacurilor trecute. Dealuri dobrogene, vălurind la nesfârșit în depărtare, ca niște dune de nisip în deșert. Picioare desculțe călcând lutul umed, înainte ca el să capete formă în mâna celui priceput. Femeie durând un țest, care la rândul său va sluji la miracolul nașterii pâinii. Lanuri de floarea soarelui în adiere ușoară de vânt. Sate unde nu poți ajunge decât pe jos, apostolește. Motocicleta artistului, purtându-l pe cărări și drumuri mai mult închipuite. Și câte și mai câte…

Două idei îmi bântuie obsesiv mintea, după ce am văzut filmele aseară.

Prima este legată de scena în care gospodarul urcă pe casă, pe o scară nesfârșit de lungă, având în furcă paiele cu care va rostui vârful acoperișului, aproape gata. Scara este rezemată de acoperișul înclinat și foarte înalt, chiar mai înalt decât casa. Iar gospodarul urcă cu greu o grămadă mare de paie, pas cu pas. Și în mintea mea se transforma deodată într-un felah, care urcă o piatră spre vârful piramidei. Oare ele, acoperișurile acestea foarte înalte, sunt piramidele noastre antice, ale românilor?

A doua idee poate fi sintetizată într-o întrebare simplă: Cum poate aparatul de fotografiat, o creație întru totul artificială, să redea atât de minunat naturalețea lucrurilor și a oamenilor?

Răzvan Voiculescu este un rapsod, ne spune cu deosebită intuiție experimentata doamnă Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanţa. Și eu cred la fel. Dar un rapsod care tragănă melodia fară grabă, sau care ne susură poveștile sale dintr-o banală frunză căzută din copac, ori dintr-un simplu solz de pește.

Și, asemeni lui Enoh, își încheie artistul profesiunea de credință mai sus pomenită cu vorbele:

-Și toate acestea mă fac să fiu mai aproape de Dumnezeu.

* 1. ROST – Esențe, Gusturi, Stări Românești

  2. Dor de ROST

  3. ROST. 12 HOTARE.

Observație: toate fotografiile din articol apartin lui Răzvan Voiculescu.

Acest articol a fost citit de 235 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.