Acest articol a fost citit de 1352 ori!
Pe Adrian l-am cunoscut prin 1992 cred, când amândoi ne angajasem profesori suplinitori la Liceul Auto. Care liceu constituise atunci pentru amândoi un loc de refugiu, acceptat de nevoie. Pentru mine după ce eșuasem în încercarea de a fi întreprinzător, cu clasicul butic. Eșuasem pentru că nu avusesem și eu un televizor color pe care să-l vând, iar cu banii să cumpăr o fabrică, precum Cataramă. Și nici nu mă dusese capul să cumpăr adidași din Bulgaria și să-i vând în țară, precum Copos. Adrian venea și el după eșecul unei fronde, prin care încercase să schimbe din funcția de director un securist bătrân, ce conducea asociația unde lucra.
Eu eram novice într-ale învățământului, și mă treceau încă fiori când intram în cancelarie în primele zile. El era mult mai dezinvolt, poate și pentru că știa din alte vremuri o grămadă dintre profesorii din școală. M-a simțit temător și m-a luat sub aripa sa. Nu total dezinteresat, dar cu toate acestea îi eram recunoscător. Mi-a explicat mersul lucrurilor într-un liceu, și mi-a descris în cuvinte puține, dar sugestive, personajele ce se învârteau prin zonă. Când m-am familiarizat cu cancelaria și colegii, mi-am dat seama cât de corecte fuseseră descrierile plastice pe care el le făcuse fiecăruia.
Mă privea în schimb puțin mirat când vedea cât de mult mă agitam ca să-i învăț tainele meseriei pe niște tineri delăsători, din care jumătate ajunseseră la respectivul liceu la dorința părinților. Sau pentru că la redistribuire nu prinseseră un liceu mai cu ștaif. Nu știa că în amintirea mea erau încă vii niște tineri ingineri, care mă învățaseră tainele electronicii și electrotehnicii în liceu, lucru pentru care le voi fi recunoscător toată viața. Veneau din producție și ne învățau lucruri concrete, nu ne vorbeau din cărți. Unul mai ales, cu perciuni mari și un nume italian, pe care noi îl porecleam Falconetti, era adorabil.
Fiind suplinitori ne fuseseră cârpite orele necesare pentru un salariu întreg după cum se putuse. Eu predam, pe lângă partea de automobile, și ceva Circulație Rutieră și Informatică. Eram pasionat de informatică, făcusem un curs pe banii mei ca să învăț ABC-ul disciplinei, așa că acceptasem cu entuziasm însărcinarea. Aveam amândoi ore și la seral, pentru că altfel nu se putea. Nouă însă ne venea ușor să predăm unor oameni care și munceau, până mai ieri lucrasem împreună cu ei în autobaze și stații de reparație.
Într-o seară aveam ore la etaj, în clase alăturate. Se înnoptase bine, iar elevii aveau obiceiul să stingă luminile de pe holuri, în speranța că profesorii vor renunța să mai vină la ore, nevoiți fiind să orbecăie pe scări. Adrian tocmai își rupsese brațul și-l avea spânzurat de gât cu o husă specială, îmbrăcat într-un ditamai ghipsul. Mergeam aproape de el, din dorința de a-l ajuta dacă se împiedica cumva. În timp ce urcam scările pe întuneric, auzeam discuția purtată de doi seraliști, rezemați de balustrada de la etaj.
-Auzi, mă, ce-aveți ora asta?
-Automobile.
-Aha. Cu cine faceți, cu ala care fură becuri de pe stradă?
Ăsta eram eu…
-Nu, cu ăla cu mâna din zid.
Binențeles că atunci când s-au trezit cu noi alături, apăruți de niciunde, le-a cam pierit entuziasmul.
Adrian folosea în viața de zi cu zi o expresie care mi s-a lipit de creier definitiv. De câte ori se întâlnea cu cineva și era întrebat ce face, răspundea invariabil la fel:
-Ce să fac? Veșnica minciună, bine!
Și avea perfectă dreptate să răspundă așa, după cum mi-a explicat cândva. Cine stă să-ți răspundă sincer că nu face bine, că nu-i merge treaba, că are probleme în familie sau că este bolnav? Răspuns ce ar aduce după sine alte întrebări, ce ar presupune dezvoltarea subiectului neplăcut, precum și dezvăluiri poate prea intime. Așa că toată lumea îți aruncă răspunsul convențional, nedătător de dureri de cap.
De Adrian mă mai leagă un lucru ce mă va însoți toată viața. El era tatăl unei fete frumoase și istețe. Pe care o creștea în stilul său, nonconformist, lăsând-o să facă alegeri și să învețe experimentând. Și lăsând-o să-l ajute atunci când repara mașini, ca și cum ar fi fost un băiat. Dar nu era băiat, iar asta-l frământa câteodată, suficient cât să-mi spună:
-Eu, dacă aș fi avut un băiat, aș fi fost extrem de fericit. Câte aș fi putut să fac împreună cu el. N-a fost să fie însă, continua un pic abătut. Când era soția însărcinată, mă tot gândeam la asta. Îi găsisem chiar și numele potrivit. Știi, numele este foarte important pentru oameni, pentru că-i însoțește toată viața, vrând-nevrȃnd. Găsisem un nume nemaipomenit!
-Și care era acela, Adrian?, am întrebat eu, nu tocmai dezinteresat, deoarece soția mea era însărcinată atunci în câteva luni.
-Care? Șerban! Uite, zi și tu, nu simți că-ți umple gura când îl pronunți? Șerrbaan! Nume de bărbat adevărat.
M-am întors acasă în acea zi, după cele șase ore de școală, și i-am spus soției:
-Am găsit nume pentru copil, daca va fi băiat.
-Da? Ce nume?
-Șerban! Ia zi, nu simți că ți se umple gura când îl pronunți?
-Ba da, sună foarte bine. Șerban Măcrineanu. Se potrivește chiar bine. Unde l-ai găsit?
-Adrian mi l-a dat! Dacă ar fi avut băiat, așa l-ar fi botezat.
Și uite așa pruncul a căpătat acest nume frumos, cu interdicția anunțată bunicilor și celorlalte rude de a încerca să producă diminutive ciudate pornind de la el.
Dar într-o zi Adrian s-a săturat de veșnica minciună de zi cu zi. Și a plecat la ceruri, tânăr încă fiind, să răspundă altor întrebări, conform tradiției. Familia i-a dus trupul într-un cimitir din Brașovul natal, așa că n-am cum să mai aprind când și când o lumânare la mormântul său. Dar nimic nu mă împiedică să mă gândesc câteodată la el, și să folosesc mai departe replica sa, pomenindu-l:
-Ce să fac? Veșnica minciună. Bine.
Acest articol a fost citit de 1352 ori!