Între chin și amin, musai sǎ ne amintim!

Când ați văzut ultima dată sute de oameni în fața unui cinematograf, așteptând să intre la film? Și când ați văzut ultima oară o sală de aproape 800 de locuri plină ochi, la un film românesc?

Cam de mult, nu-i așa?

Toma Enache, regizorul rebel care preferă să-și finanțeze proiectele din donații și sponsorizări, pentru a nu depinde de mai marii zilei și a nu-și vedea îngrădită libertatea de expresie, a făcut imagini ca cele descrise mai sus din nou posibile. Ceea ce reprezintă un merit incontestabil, să-i dăm cezarului ce este a cezarului.

Echipa filmului de aseară mi s-a părut extraordinară. Toma Enache are acest talent de a se înconjura de oameni talentați și voluntari, care pun tot sufletul în realizarea unui proiect. Actori tineri, care promit multe, dau viață personajelor de pe ecran. Ana Pârvu, Vali V. Popescu, Remus Stănescu sau Kira Hagi sunt doar unii dintre ei. Mai copții Ioachim Ciobanu și Dragoș Stoica îi secondează cu succes. Alături de ei Bebe Cotimanis interpretează remarcabil unul dintre cele mai detestabile personaje din istoria comunistă a României, directorul penitenciarului Pitești, numit Ciumău în film.

Nu știu câți dintre cei care citesc aceste rânduri știu câte ceva despre Experimentul Pitești. Eu unul am aflat prima dată despre el din cartea Fenomenul Pitești, a lui Virgil Ierunca. Și am fost îngrozit! Îngrozit de ideea că oameni în general cultivați erau constrânși nu numai să-și renege convingerile, lucru ce s-a făcut în multe închisori comuniste, dar și să se transforme în torționari și călăi pentru colegii lor de celulă, pentru rude sau pentru cei mai buni prieteni. Acesta este specificul experimentului piteștean, inspirat din gândirea macabră a lui Makarenko. Și dacă la început deținuții de drept comun îi torturează pe cei politici, pe urmă aceștia devin ei înşişi torționari pentru camarazii lor. Și odată ce au cedat sistemului, se trezesc singuri! În închisoare se răspândește neîncrederea și singurătatea, măcinând posibilitatea ca oamenii să se grupeze pentru a împărți greutatea detenției. De fapt înfrângerea spiritului, clătinarea credinței și a voinței, încep o dată cu momentul când frica și durerea te fac să renunți la convingeri.

Torționarii se concentrau de multe ori pe distrugerea credinței religioase, pentru că ea era o caracteristică predominantă a deținuților politici. Scena din film în care unul dintre deținuți este „îmbrăcat” în Isus, cu coroana de sârmă ghimpată pe cap, și pus să poarte crucea grea de lemn, iar ceilalți sunt obligați să i se închine, prosternându-se și pupându-i picioarele care fuseseră introduse în hârdăul în care-și făceau nevoile, nu face decât să redea cu acuratețe una din practicile grupului de torționari conduși de Țurcanu.

Unii dintre spectatori au resimțit filmul ca fiind unul dur. Dar trebuie să spunem că filmul nu atinge nici pe departe duritatea întâmplărilor reale, deși multe hohote de plânset înăbușite ale oamenilor din sală ne-ar putea face să credem asta. Dacă ar fi făcut-o, atunci probabil că filmul ar fi trebuit să primească eticheta „horror”. Nu a fost cazul, Toma Enache a simțit cu acuratețe pragul dintre documentar și artistic, concentrându-se pe acesta din urmă.

Tase Caraman, eroul principal, supraviețuiește în universul torturii fizice și psihice refugiindu-se în amintiri și în lumea muzicii. Așa cum alti deținuți scriau poezii în minte sau se refugiau în rugăciune. Emoționante momentele când – prăbușit pe patul închisorii – îi vedem degetele mișcându-se pe niște coarde imaginare, interpretând Odă lui Dumnezeu, lucrarea sa neterminată. Mi-a amintit asta de un moment asemănător, în care o violonistă evreică interpretează doar din degete un concert, deportată în Siberia – unde avea să-și afle sfârșitul, în filmul „Le concert” al lui Radu Mihăileanu. Ambii regizori au înțeles pe deplin drama artistului lipsit de obiectul pasiunii sale și aruncat într-un univers concentraționar.

Ce ar mai trebui spus despre acest film? Că trebuie văzut cu orice preț, de toate categoriile de vârstă adultă. De cei mai în vârstă, mulți dintre ei atinși de nostalgia comunismului, care le-a „dat” butelii și case, dar i-a spălat pe creier într-un mod mai puțin brutal decât cel de la Pitești, lipsindu-i de bucuria de a învăța să gândească liber. Trebuie văzut filmul mai ales de către tineri, pentru a ști că ororile comunismului nu sunt povești și pentru a-și crea anticorpi. Mai ales că trăim într-o lume ciudată, unde informația circulă din ce în ce mai mult deformată, din ce în ce mai cosmetizată. Și unde ororile nazismului sunt des prezentate și disecate, dar – în mod ciudat – cele ale comunismului sunt prezentate adesea estompat, deși comunismul a ucis indiscutabil mai mulți oameni și a distrus mai multe destine decât nazismul.

Și pentru ca tinerii să știe că așa a fost cu adevărat la Pitești, la lansarea de la Constanța a fost prezent în sală și domnul George Cușa, unul dintre supraviețuitorii odiosului experiment. Care, împreună cu alți supraviețuitori, s-au constituit în consultanți ad-hoc pentru grupul de scenariști ai filmului, respectiv Toma Enache, Elena Enache și Eugen Cojocaru.

„Între Chin şi Amin este un tribut adus celor care au cunoscut suferința”, ne spune regizorul filmului. Un alt tribut adus lor ar putea fi și vizionarea acestui film, deloc comod, de către câți mai mulți dintre dumneavoastră. Pentru ca uitarea să nu acopere complet jertfa lor…

„Și când n-am să mai mor

Pe margini voi călca știutul destin

Viața rămâne acolo

Între chin și amin

Versuri: Toma Enache

Acest articol a fost citit de 1363 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.