Mascații! Vin mascații!

Câinii priponiți în lanț începeau să dea semne de neliniște și să se învârtă în jurul cuștilor, cu urechile ciulite a ascultare. Găinile lăsate slobode să mai ciugulească câte ceva prin bătătură se opreau și ele, cotcodăcind ușor a mirare. Din depărtare începea să răzbată ușor un ropot de tobe. Când și când se auzea și un zgomot înfundat, ca de împușcătură. Închipuite răgete de măgari sau mugete de boi păreau să-și facă și ele loc în eter. Și peste toate izbucnea când și când șuieratul strident al unui țignal de galerie de fotbal, ce părea să vestească apropierea iminentă a unui derby.

Zgomotele fluierului îi scoteau prima dată din amorțire pe copiii ce se jucau pe afară, care dădeau buzna în casă, strigând cât îi ținea gura:

– Mascații! Vin mascații! Mascații!

Strigătele lor îi puneau în mișcare și pe gospodari, care stăteau prin case în jurul sobei, pe lângă vreun castron de boabe de porumb fierte sau coapte, precum și pe lângă sticla de țuică sau coferul cu vin. Stăpânul casei dădea năvală în curte și grăbea să deschidă poarta dinspre stradă. Dacă i se părea mică portița cu cheie folosită zilnic, având în vedere mulțimea care știa că avea să-i umple bătătura, deschidea larg porțile mari, cele pe care se intra cu căruța sau mașina.

Dacă în casă era o fată mare, era chiar indicat să deschizi porțile mari, ca să vadă lumea că primești cu drag colindătorii. Cei care, din diverse motive, nu doreau să le calce colindătorii casa și țineau porțile închise în seara respectivă, mai aveau câteodată surpriza să privească un gol mare ce le întrerupea gardul de la stradă, a doua zi de dimineață. Dacă aveau noroc, poate găseau porțile aruncate într-o râpă de la marginea satului, sau abandonate pe vreo uliță, la mare depărtare. Dar acesta era un noroc rar de tot…

Gospodina dădea fuguța să strângă ce era de valoare prin curte, în primul rând cârnații scoși la uscat în ger, rostuiți pe araci atârnați cu sârme sub acoperișul casei sau anexelor acesteia. Apoi păsările erau strânse în cotineață, pentru că era recomandat să nu lași nimic de mâncare prin curte, viu sau gata preparat, atunci când soseau mascații. Mai ascundea vreun topor, mai ducea în bucătărie vreo găleată nouă, apoi arunca o privire atentă în jurul său, să verifice dacă nu i-a scăpat ceva.

Copiii începeau să se îmbrace cu frenezie, nerăbdători să vadă evenimentul pe care-l așteptau de când se apropiau sărbătorile. Câinii începeau să fie din ce în ce mai agitați, lătrând scurt și des, până când gospodarul
și-amintea de ei și – luându-i de sârmă – îi lega mai în fundul curții. Dacă în casă era o tânără domnișoară ea începea să dea târcoale oglinzii, pieptănându-și părul, atârnându-și vreo podoabă la gât, aruncând puțin ruj pe buzele palide. Toată lumea se mișca altfel, animale și oameni, de parcă scurgerea timpului căpăta altă viteză.

Fluierul strident începea să se audă din ce în ce mai tare, semn că mascații se apropiau. Când ajungeau la doar câteva case distanță, crâmpeie din colindul familiar începeau să se audă când și când, în intervalele de liniște.

Prin cel cel, prin cenușel,

Lerului, Domnului,

prin cel verde vișinel.

Prin cel verde vișinel,

Lerului, Domnului,

se făcea de-un legănel.

Leagăn verde de mătase,

Lerului, Domnului,

Cu vița-mpletită-n șase.

Dar în leagăn cine-mi șade?

Lerului, Domnului,

Și-mi șade de-o fată mare.

Și anume cum o cheamă?

Lerului, Domnului,

… – i fată mare.

Dar nu șade cum se șade,

Lerului, Domnului,

și-mi șade și chindisește.

Și-mi șade și chindisește,

Lerului, Domnului,

La un guler și-o batistă.

Gulerul e al tată al său,

Lerului, Domnului,

batista e a bade al său.

Și deodată pe uliță parcă dădeau năvală creaturile iadului, gonite de la urmă de însuși Scaraoțchi în persoană. O mulțime de făpturi ieșite parcă din pagini de povești, oameni îmbrăcați în costume ciudate sau desuete, oameni în uniforme vechi sau actuale, animale gigantice mormăind și grohăind, toate învârtindu-se și bătând ritmic din picioare, intrând și ieșind de prin curțile oamenilor, fugărind șleahta de copii care le urma curioasă. Totul în sunete de țignal, bătut de tobe, zgomote de tălăngi și clopoței, pocnete de bici și urlet răgușit de buhai. În rarele momente de tras sufletul un acordeonist vesel se auzea îndemnându-le la joc, în timp ce degetele îi alergau cu o sprinteneală de nedescris pe tastele pianului de umăr.

Ei erau Mascații!

Din negurile timpului, dinainte de Cristos, cetele lor străbăteau ulițele satelor vrâncene, speriind deopotrivă oameni și duhuri rele, purtând veșnica bătălie între bine și rău într-un cadru ritualic, în inima iernii, în curțile gospodarilor. Un antic ritual traco – getic, în care bătutul din picioare în mod ritmic, pe fundalul sunetului scos de vechile instrumente, are rolul de a fertiliza și purifica pământul, în așteptarea noului an agricol, ce va să vină. De-a lungul secolelor multe s-au schimbat, ritualul a suferit schimbări, s-au adăugat figuri noi, s-au preluat mesaje creștine, dar memoria ancestrală îi împingea pe colindători înainte, spre împlinirea sa.

În fruntea tuturor, conducător necontestat al cetei, era Turcul. Îmbrăcat întotdeauna în ienicer, în costum de culoare roșie, cu centură și diagonale intersectate peste piept, cu sabia în mâna dreaptă și fluierul în mâna stângă. Cizme negre de piele, înalte, completau în mod obligatoriu ținuta. Pălăria înaltă de 40-50 de centimetri, îngustată spre vârf și terminată cu un tui, făcea ca el să fie văzut de departe și să se individualizeze în mulțime. Turcul era atent ca ceata să nu o ia razna, să nu rămână careva răzlețit de ea, împărțind cu larghețe lovituri cu latul sabiei pe cocoașa vinovaților. Toți membrii cetei ar fi dorit să fie în locul său, dar turcul era unul singur. De fapt alcătuirea cetei de mascați începea după ce majoritatea participanților vota cine avea să fie turcul în anul respectiv.

Turcul stabilea traseul, iar sunetele stridente ale fluierului său aveau rolul de a anunța gospodarii că se apropie colindătorii. Totodată rătăciții din ceată se ghidau după ele pentru a-și reîntâlni colegii. Obiceiul era ca dacă două cete de mascați se întâlneau întâmplător pe traseul lor de colindat, să se lupte pentru supremație. Lupta se dădea doar între cei doi turci, în timp ce membrii cetelor îi încurajau frenetic de pe margine. Săbiile erau puse la grea încercare, și de multe ori cei doi se alegeau cu răni serioase. Când unul dintre ei ceda, trebuia să i se închine celuilalt, iar toți banii strânși de ceata învinsului erau cedați învingă-torilor. Așa că mascații își pierdeau și banii odată cu onoarea, atunci când le era învins conducătorul.

Ținerea cetei în ordine era doar parțial în grija turcului, asta pentru că fiecare ceată avea un Ofițer. Îmbrăcat în uniforma kaki a armatei române, acesta păstra ordinea și pedepsea recalcitranții. Avea de obicei o cravașă sau un bici scurt, cu care-i convingea să se supună regulilor cetei. Uneori în loc de ofițer ceata avea un milițian, cu un pulan de cauciuc drept instrument de convingere. Dar asta se întâmpla mai rar, băieților fiindu-le teamă de reacția milițienilor adevărați, care patrulau prin sat în ziua colindului, și care s-ar fi putut simți ironizați de existența acelui personaj.

Ursul era al treilea personaj nelipsit din ceată, iar cel care îi dădea viață nu avea de loc viață ușoară în costumul respectiv. Ursarul îl însoțea pretutindeni, punându-l să joace în curțile gospodarilor, ceea ce ursul făcea nu fără împotrivire.

Veneau apoi personajele perechi, cu denumiri sugestive: Boierul și Boieroaica, Țiganul și Țiganca, Mirele și Mireasa, Nașul și Nășica. Iar apoi, când șirul personajelor individualizate se termina, urma restul mascaților, îmbrăcați după cum îi tăia capul! Haine vechi, cojoace întoarse pe jos, căciuli răsucite, batice de femei, cizme de cauciuc, opinci, ițari sau pantaloni de la diverse uniforme, blănuri de oaie și capră, toate erau folosite după fantezia fiecăruia.

Dar cele mai grozave erau măștile! Măștile care băgau în sperieți și oamenii mari cu aspectul lor fioros, nu mai vorbim de copiii din case sau de pe ulițele satului. Măști care se păstrau din generație în generație uneori, până când se deteriorau atât de tare că nu mai puteau fi folosite. Măști cu ochi rotunzi și mari, albi, roșii sau negri, cu dinți albi înspăimântători, cu părul vâlvoi, cu mustăți și bărbi țepoase, totul completat cu tușe de roșu sângeriu, închipuind răni deschise sau cicatrici. Mi-ar trebui penelul și talentul unui Hieronymus Bosch ca să pot descrie mai aproape de realitate aspectul cetei de mascați!

Țiganul și Țiganca aveau și o misiune specială. Cum apărea gospodina casei la vedere, săreau asupra ei cu cerșitul:

– Ciopârca, cocoană, ciopârca! Dă ciopârca la țigani!

„Ciopârca” însemna carne crudă, care în mod sigur se afla în orice gospodărie, de vreme ce tocmai se tăiase porcul. Dacă stăpâna casei avea ceva minte, pregătea din timp o bucată de carne și câțiva cârnați, pe care-i dădea perechii de „țigani”. Dacă făcea greșeala să se zgârcească și să nu le dea nimic, aceștia făceau un semn tovarășilor, iar o gașcă întreagă dădea buzna în casă și prin magazii, furând tot ce era de mâncare la vedere, spre disperarea gospodarilor.

Ciopârca era foarte importantă pentru ceata de mascați. Asta și pentru că odată cu sfârșitul colindatului, în inima nopții, la casa unuia dintre ei se făcea împărțeala strânsurii. Odată ajunși la casa respectivă, gazda primea toată carnea și cârnații căpătați pe traseu, aruncându-le repede în tigăi la gătit. Cât se beau două – trei pahare de vin, până împărțeala se termina, iar toată lumea confirma că era mulțumită, pomana porcului și cârnații erau gata. Colindătorii se ospătau bine, mai beau ceva, se mai grozăveau cu isprăvile de peste zi, apoi începeau să se răzlețească spre casele lor. Toți cu gândul la colinda de anul viitor, care trebuia să fie mai strașnică și mai demnă de povestit decât cea care tocmai se isprăvise!

Acest articol a fost citit de 408 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.