Sub aripa morții…

Fumul înecăcios, ce irita ochii și dădea sâcâitoare usturimi nărilor și gâtului, se rostogolea în vălătuci mari peste câmpie. Era fumul caselor carbonizate, dintre care unele încă ardeau mocnit, fumul pătulelor și hambarelor de lemn transformate complet în cenușă, dar și fumul miriștilor aprinse de scântei, pe care focul se deplasa lacom, până hăt-departe, spre liniile inamicului.

Vântul ațâța focul și avea grijă ca nicio miriște să nu rămână neatinsă, părând că împinge frontul flacărilor – șovăielnic uneori – peste câmpie, peste comitat, peste țară, peste Europa, peste întreaga planetă.

-Chiar, cei din America or respira și ei ceva din fumul asta oribil?, se întrebă Mihai Guiu, așezându-și mai bine eșarfa  verde de mătase peste nas și gură.

Dar mai groaznic decât fumul acela sâcâitor tindea să devină acum mirosul.

Mirosul de funingine și cenușă fină spulberată peste tot se amesteca cu mirosul cadavrelor umane părăsite pe câmpul din fața sa, cu al cailor umflați presărați ici și colo pe câmpie, precum și cu praful ridicat de exploziile obuzelor, fiind tot mai greu de suportat de către soldații epuizați. Un miros greu de descris în cuvinte, dar care iți întorcea cu ușurință stomacul pe dos, adaugandu-și astfel încă o nuanță, acrișoară și înțepătoare în același timp, cea a vomei soldățești.

Caii morți, aflați în număr mare pe câmpul de luptă, depuneau mărturie că aici atacul cavaleriei germane dăduse greș, ciolovecii ruși copleșind dragonii ce se aruncau impetuos în luptă, având în mână lanciile cu celebrul fanion triunghiular, negru cu alb și roșu.

-Da, aici dragonii și-au luat-o rău de tot, își spuse tânărul. De aceea am fost aduși noi, honvezii, să umplem golurile, astfel încât contraofensiva să nu se poticnească aici, in Galitia.

Privirea sa trecu nepăsătoare peste ruinile caselor satului galițian, apoi se opri  cu oarecare neliniște asupra bisericii ce stătea în mijlocul lor, precum o cloșcă în mijocul puilor. În mod cu totul paradoxal, în ciuda luptelor grele date în sat, a barajelor de artilerie, ba chiar și a unor bombe aruncate când și când din aeroplane, biserica părea neatinsă. Ea, biserica în jurul căreia se desfășurase viața locuitorilor din sat în ultimul veac, nu părea să capituleze. Turla ei, modestă dar destul de suplă, se ridica maiestuos din mulțimea ruinelor, parând să sfideze războiul crud și absurd care-i împrăștiase în toate zările enoriașii. Putinele căsuțe ramase parțial în picioare, păreau să privească întrebător către ea, cu găvanele oarbe ale ferestrelor rămase fără cercevele, lemnul acestora fiind destinat focurilor ce slujeau încălzirii soldaților noaptea. Acoperișul ei, ca o ceapă cu foi din tablă, purta în vârf o cruce simpla, inegrita de trecerea timpului, care le stârnea neliniști nedeslușite în suflet soldaților ambelor tabere, când o zăreau în depărtare.

-Lucrarea Domnului, își spuse în sinea sa sublocotenentul român din Regimentul 2 de Honvezi, cel cu garnizoana în Gyula cea îndepărtată. Dumnezeu nu ne lasă pe noi, furnici inconștiente ce suntem, să-i distrugem sălașul.

Și scrâșni din dinți supărat, amintindu-și cum râseseră de el ceilalți ofițeri ai regimentului, cu o zi înainte, când coloana pătrunsese în satul distrus. Iar el, surprins de imaginea bisericii ortodoxe neatinse prin fața căreia treceau, simțise deodată nevoia să se roage la Domnul pentru a-l ajuta să  îndeplinească ceea ce-și pusese în gând. Coloana se oprise chiar acolo, in fata bisericii, pentru că o mică piațetă arăta că se găseau în centrul așezării. Ofițerii începuseră să strige la oameni, împrǎștiindu-i în mod organizat, pentru încartiruirea pe timpul nopții. Mihai nu avea grija asta, era grija locotenentului Szabó, comandantul său, să organizeze camparea. Așa că-și legase calul de ceea ce mai rămăsese din trupul unui prun tânăr, deschisese grijuliu ușa scârțăitoare a bisericii părăsite, iar după ce-și scosese chipiul intrase temător înăuntru.

Prin ferestrele mici pătrundea în biserică o lumina șovăielnică. De pe pereți, din picturi destul de șterse de trecerea timpului și înegrite de fumul lumânărilor, acum acoperite și de un pospai de cenușă fină, sfinții cu figuri prelungi și pomeți proeminenți păreau să-l privească mustrător. Doar el, Tatăl ceresc, părea să-l privească cu calm de pe lemnul unei icoane mari, ochii săi părând să-l întrebe, așa cum ar fi făcut-o un țăran bătrân dintr-un sat ardelean, când i-ai fi bătut seara la poartă cerând găzduire:

-Ce vânt te-a aduce la poarta mea, fiule?

(Fragment din viitoarea mea carte)

Acest articol a fost citit de 108 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.