Remember…

Acest articol a fost citit de 1275 ori!

Așa că într-o zi de sfârșit de martie, când soarele se arătase mai curajos pe cer, iar zăpada rămânea amintire prin curți și pe străzi, fata primi un plic gălbui, având într-un colț însemnul cu secera și ciocanul și cuvintele PMR sub el, închipuind un timbru poștal de altădată. Înăuntru un text scurt, sec, bătut la o mașină de scris ce pomenise și vremuri mai bune, o anunța să se prezinte într-o anumită zi la ora 9.00 la Regionala de Partid, camera 8. Sofița se liniști brusc la citirea misivei, înțelesese că dacă ar fi respins-o nu ar mai fi chemat-o la o întâlnire, i-ar fi comunicat asta în cele câteva rânduri bătute la mașină.

Manda se întristă când află despre plicul primit, se obișnuise să împartă cu Sofița și bunele și relele, iar acum prietena ei avea să plece, urmând a se vedea cine știe când și cum.

– Stai liniștită, Mando, o să ne vedem la chermeze, și câteodată duminica la Vâlcelele. Iar de la chermeze o să vin să dorm la tine, să mai stăm și la povești, o liniști Sofița. Pentru că povești vor fi destule, dacă viața de tractorist este măcar pe departe așa cum mi-o închipui eu.

În ziua comunicată Sofița se prezentă punctuală la camera 8, unde un tovarăș responsabil cu agricultura, însoțit de un alt tovarăș de la minister, îi comunicară că a fost acceptată în viitoarea brigadă de femei tractoriste. Apoi au trimis-o în sala de ședințe, de la subsol, să aștepte să afle mai multe amănunte. Aici, în fosta pivniță a casei Lupescu, vreo zece fete tinere stăteau stinghere pe niște bănci de lemn geluit și dat neglijent cu lac. În fundul sălii era o scenă mică, pe ea fiind așezat un birou cu trei scaune, iar pe perete – încadrat de faldurile unei pânze roșii – trona un portret imens al tovarășului Stalin.

Acesta, cu uniforma încheiată strâns la gât, părea că se uită peste cei din sală, spre ceva aflat într-un plan îndepărtat și superior. Probabil spre viitorul de aur al comunismului, pe care și comuniștii români erau chemați cu insistență să-l construiască, alături de fratele mai mare de la răsărit. Nici una dintre fete nu-i era cunoscută Sofiței, așa că se așeză și ea pe o bancă mai în spate, cu mâinile strânse în poală, uitându-se la materialele propagandistice de pe pereți.

Pe peretele de la răsărit, unde de obicei stau icoanele, erau așezate alte câteva portrete, sensibil mai mici decât ale generalisimului. Erau oamenii momentului în țară, Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Fata le știa chipurile, apăreau în ultimul timp la orice demonstrație muncitorească, purtate în fața mulțimii – prinse pe pancarte mari și cu suportul înalt – cam cum purtau enoriașii părintelui Prundiș din Vâlcelele prapurii bisericești în fața sătenilor, când era seceta mare și se scoteau icoanele în câmp.

Sau când se ieșea cu Caloianul, dacă disperarea oamenilor era și mai mare, văzând cum li se uscau ogoarele și crăpa pământul nisipos de Bărăgan. De ziceai că-i fața țaței Eufrosina, văduva lui Mătăroagă, cea de care copiii mici se mai speriau câteodată crezând că e vreo vrăjitoare din povești. Popa Prundiș cam dădea mărunt din buze când venea vorba de Caloian, nu-i convenea că oamenii puneau pe același plan idolul de lut cu icoanele dumnezeiești, dar nu avea ce face.

Chiar, ce frumos era când se ieșea cu Caloianul, își aminti Sofița. Noi, copiii, nu știam de secetă, nu știam de ce oamenii mari își ridicau toata ziua privirea spre cer. Ne bucuram să vedem cum femeile modelau din lut păpușa cu formă de om, cum o împodobeau cu flori și mărgele din cochilii de melci, apoi o așezau într-o cutie ca un sicriu mai mic. În tot acest timp bocitoarele satului își făceau cu prisosință datoria, bocind ca la un mort adevărat. Caloianul era îngropat apoi lângă fântâna cu cumpănă dinspre Văi, în timp ce femeile cântau niște versuri tânguitoare:

Caloiene, iene,

Caloiene, iene,

Du-te-n Cer și cere

Să deschiză porțile,

Să sloboadă ploile,

Să curgă ca gârlele,

Zilele

Și nopțile,

Ca să crească grânele,

Caloiene, iene,

Caloiene, iene,

Cum ne curg lacrimile,

Să curgă și ploile,

Zilele

Și nopțile.

După trei zile tot satul era adunat din nou la fântână, de unde Caloianul era dezgropat în bocetele femeilor. Era pus apoi pe o scândură mai lată din lemn, și pus să plutească pe apa văilor din apropierea satului, trimis să aducă ploaia. Seara i se făcea simbolic pomană, prilej de veselie pentru tineret, manifestată prin cântec și horă.

Fragment din volumul „Privirea spre cer”.

Acest articol a fost citit de 1275 ori!