1916

Acest articol a fost citit de 843 ori!

Comandanții de companii începură să comande cu hotărâre:

-Încărcați armele! Puneți baioneta! Alinierea! Pregătiți-vă de atac!

Și când canonada se opri brusc, iar fluierul lui Esterházy sparse tăcerea ce se așternuse peste șirurile de honvezi, o ultimǎ comandă fu rǎcnitǎ din toți rărunchii:

-La atac, înainte!

Valul de soldați se năpusti spre inamic, cu disperarea pe care nu ți-o poate da decât certitudinea că acum este care pe care. Fețe încruntate, fețe speriate, fețe aparent calme, toate puteau fi văzute sub căștile metalice, cu privirea îndreptată spre linia mai mult ghicită a tranșeelor rusești.

La început, pe primele sute de metri, totul fu cum nu se poate mai ușor. Se mergea în pas vioi, cu pușca în cumpănire, ocolind gropile mari făcute de explozia obuzelor, ocolind și cadavrele de oameni și cai, înfrățiți pentru ultima dată întru moarte. Sârma ghimpată era încă departe, iar ușoara ceață ce venea dinspre râu îi transforma în ținte mai puțin vizibile pentru inamic. Semănau mai degrabă cu niște stafii tăcute, dar hotărâte, mișcându-se pe un tărâm al umbrelor. Se priveau unii pe alții din mișcare, controlând distanța ce-i separa, încurajându-se din ochi uneori și imitând hotărârea cu care ofițerii pășeau în fața lor.

După vreo cinci sute de metri rǎmǎsițele lanului de porumb se terminară, mărginite de niște răstavuri acoperite de iarbă. Un pâlc de copaci, care marcase și el sfârșitul lanului, se transformase într-un aranjament haotic de trunchiuri retezate de schije, care arseseră mocnit în timpul altui atac, precum un mănunchi de bețigașe aromate într-o sufragerie de bogătaș budapestan. În fața ochilor lor se întindea acum miriștea hărtănită de bombe, iar în zare apărură primele baraje de sârmă ghimpată. Cadavrele cailor și ale dragonilor începură să se îndesească, ceea ce îi făcu mai atenți, dar îi făcu și să se aplece mai mult în timp ce mergeau, din instinct, pentru a îngreuna misiunea trăgătorilor inamici.

Nici un glonț nu fusese tras încă dinspre tranșeele rusești, unde inamicii păreau să doarmă liniștiți dulcele somn de dimineațǎ. Însă imediat ce primul rând dintre ei depăși răzoarele, șuieratul cunoscut al obuzelor rusești le zgârie auzul. Panicați se aruncară cu toții la pământ, fără să mai aștepte ordin. Primele obuze se duseră însă în spatele lor, la marginea satului, exact pe locul unde se organizase formația de atac. Sesizând acest lucru, ofițerii hotărâră imediat să profite:

-Salt înainte! Fugiți cât mai tare, să ne apropiem de ei înainte să își regleze tirul!

Honvezii țâșniră ca unul de la pământ, începând să alerge spre liniile inamice, precum alergătorii unui concurs de atletism ce zăresc în fața ochilor panglica liniei de sosire. A durat încă jumătate de kilometru de înaintare, plină de încordare, până când obuzele începurǎ să cadă printre ei. Elanul soldaților păru a se poticni brusc atunci când exploziile asurzitoare le loviră dureros timpanele, iar suflul lor începu să împroaște cu bucăți de camarazi în jur. Spaima bruscǎ ce-i cuprinse fu atât de mare, încât singura lor dorință părea să fie de a intra cu totul în pământ, să se acopere cu acesta ca cu o plapumă, apoi să stea liniștiți acolo, așa cum stătuseră cândva în pântecele protectoare al mamelor ce le dăduseră viață.

Ofițerii simțiră acest moment de cumpănă, mai ales că îl așteptau să vină. Astfel că începură să fluiere din țignale, să arate spre liniile rusești cu revolverele și să le strige mesaje încurajatoare.

-Înainte! Spre tranșee! Nu stați, alergați! Daca stați pe loc veți muri aici, pisați de obuze.

Sergenții făceau încă și mai multe decât ofițerii, smulgându-i efectiv de pe fundul gropilor în care se ascunseseră, lovindu-i cu picioarele, amenințându-i și împingându-i de la spate, spre același liman iluzoriu, al liniilor inamice, de parcǎ acolo i-ar fi așteptat izbăvirea. Încet-încet eforturile acestea dădură roade și primele rânduri de sârmă ghimpată fură depășite ușor, mai ales că erau risipite, contorsionate și întrerupte de exploziile proiectilelor din precedenta luptă, iar rușii nu apucaseră să le repare.

Mihai era în primele rânduri, încurajându-și oamenii, răcnind cât îl ținea gura, alergând cu disperare și apoi trântindu-se brusc la pământ, când auzea șuierul vreunei bombe venind spre el. Gesticula și el cu pistolul spre înainte, atent – atât cât era posibil în iadul dezlănțuit pe miriște – ca oamenii să-l urmeze. În ciuda atmosferei apocaliptice din jur, în ciuda morților care se înmulțeau, dar și a vaietelor tragice ale celor ce fuseseră doar răniți, în sufletul său era o liniște neobișnuită, liniștea celui care luase o hotărâre și se încredințase apoi milei lui Dumnezeu. La un moment dat se găsi adăpostit întâmplător împreună cu Szabó în aceeași groapǎ de obuz. Se priviră întrebător pentru câteva secunde, ca o întrebare mută dacă sunt întregi, apoi dând din cap scurt se despărțiră și porniră să-și conducă mai departe soldații.

Știură că sunt destul de aproape de ruși în momentul când puștile acestora începură să tragă înspre ei. Pocnetul carabinelor era urmat de niște zgomote ca cele ale unor șfichiuri de bici, iar soldații știau că acesta era zgomotul gloanțelor ieșite din țevile ghintuite, care-și căutau zbârnâind victimele. Începură să tragă și ei – mai mult orbește – către inamic, desi șansele de a lovi niste soldați adăpostiți în tranșee de doi metri adâncime erau destul de mici. Însă faptul că trăgeau le ridica moralul, îmbunătățit și de faptul că artileria rusească trebuise să-și oprească focul, pentru a evita să-și lovească propriile linii.

Când începură să distingă căștile și căciulile rușilor, deasupra parapeților de saci umpluți cu pǎmânt, honvezii prinseră și mai mult curaj. Mai ales că în urma focurilor lor de armă unele dintre căști și căciuli dispăreau, semn că inamicii puteau fi răriți. Unii dintre ei pregătiră grenade, în speranța că vor ajunge suficient de aproape ca să le arunce în tranșeele ciolovecilor. Mihai, cu adrenalina dându-i nǎvalǎ în sânge, începu să-i dirijeze pe ai săi printre spărturile dintre liniile de sârmă ghimpată.

Fragment din viitoarea mea carte.

Acest articol a fost citit de 843 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.