Dezlegarea

Acest articol a fost citit de 848 ori!

Venise apoi și ziua cea mult așteptată, cu o zi înainte de Sântǎ Măria anului 1916, când România intrase în război alături de Antantă, de sora sa mai mare Franța. În țară fusese o explozie mare de bucurie, iar mulți tineri se înrolară imediat, plecând cu cȃntec către centrele de recrutare, de parcă mergeau la nuntă, nu la război. Gazetele scriau articole care făceau inimile oamenilor să batǎ mai repede, mai cu putere, articole care se citeau cu voce tari în piețe, cârciumi, gări sau cafenele, oriunde se adunau mai mult de trei-patru oameni, dintre care unul să fie știutor de carte.

Flăcăul se născuse la Covasna chiar într-o zi de Sântă Măria, așa că văzuse ca un semn faptul că războiul se declarase chiar cu o zi înainte de marea sărbătoare creștină, cand el împlinea vȃrsta de douǎzeci și unu de ani. Flacăra care-i dogorea sufletul îl făcu să-i scrie imediat tatălui, cerȃndu-i să găsească musai o rezolvare pentru a putea să meargă să se înroleze. Spre surpriza sa primi drept răspuns o scrisoare nu foarte lungă, dar care-l bucură nespus. Pe lângă veștile obișnuite, tatăl îi scria așa:

Ionicǎ, om găsit dezlegare rugii tale, deși mă doare inima când mă gândesc că vei lua arma în mână, tu – întâiul meu născut. Dar dacă inima îți dă ghies și nu mai ai stare, facă-se voia Domnului în ce te privește.

Îl mai ții minte pe Țicǎ Guiu, care stătea lângă poala muntelui, nu departe de pârâu, ca și noi? Gui și el, dar nu neam cu noi, sau poate neam pe departe, la a șaptea spiță. Plecase în America, el și feciorul, să caute trai mai bun, după ce vânduse tot ce avea drept avuție. Soața îi murise de câțiva ani, odihnindu-se în cimitir lângă cei din neamul ei.

Ei bine, Țicǎ s-o întors acasă, cu prunc cu tot, având cu ei câte o straiță, o pușcă și o blană mare de ceva vitǎ rumegătoare, căruia îi ziceau bizon. S-or aciuiat pe la niște neamuri și lucrează și ei ce pot. Iar tatăl se laudă la birt, când bea ceva mai mult, cum împușca el bizoni în țara ceea de departe, ca nimeni altul. Așa că oamenii i-or găsit o poreclă, îi zic Bizon acum, iar pruncului îi zic a lui Bizon. E cam de leatul tǎu feciorul, îi zice Ilie, nu știu de ce, că pe butu lui îl chema Todor. Poate-i fǎcut pe la Sȃntilie.Trebuie cǎ-l cunoști.

M-am învoit cu Țicǎ să-l trimită pe Ilie să-ți țină locul la stână, cât o fi nevoie. Am făcut o rânduială dreaptă de bani și de parte de brânză ce i se cuvine, nu trebuie să-ți mai bați tu capul. Eu l-oi ajuta și pe tată-său, că unele din oile vândute când o mers în cele strǎinǎtǎțuri i le-am luat eu. Și mi-o făcut preț bun, nu s-o lăcomit. Așa că așteaptă să vină Ilie, nu mult după ce o veni cartea asta către tine.

Și ai grijǎ la rezbel, să nu fii nici primul dar nici ultimul, să prețuiești viața ta și pe a dușmanilor tăi, că oameni sunt și ei, doar cǎ soarta vă aduce unul împotriva altuia.

-Frumos o pus pe hârtie vorbele tatei popa Avram, se gândi Ionică, recunoscând ușor scrisul îngrijit de pe coala de hârtie. Nu că Niță n-ar fi știut a scrie, știa și el, ceea ce-l ajuta să-și țină mai ușor socotelile privind treburile stânii. Doar alfabetul pe răboj nu-l putuse învăța, spre supărarea butului, astfel că nepotul trebuise musai să-l învețe el de la acesta.

Așa cum anunțase scrisoarea, într-o bunǎ zi o căruță opri lângă stâna de pe văi, iar din ea sări sprinten Ilie Guiu, mai nou cunoscut în Voinești drept Ilie al lui Bizon. Avea bagaje puține și era îmbrăcat în strai mocănesc, cu pǎlǎria dată mai pe ceafă, iar de umăr îi atârna o pușcă. Arma cu țeavă lungă, ce părea grea și era învelită într-o pânză de sac maronie, stârni curiozitatea flăcăului care se pregătea să plece la război. După ce se îmbrățișară și schimbară formulele de salut obișnuite, Ilie primi niște haine mai de purtare, pregătite din timp pentru el, bău niște apă din ulcior, iar apoi tinerii bărbați se așezară la vorbă.

Acest articol a fost citit de 848 ori!