Musafiri nepoftiti

Acest articol a fost citit de 328 ori!

Ziua se anunțase frumoasă încă din seara trecută, când soarele se uitase roșu înapoi, cum se spunea pe la cojani. Temperatura era plăcută și abia adia un fir de vânticel, nici cât să miște colbul de pe drumuri. Ioan Guiu stătea în fata stânii, pe un scăunel șchiop, trăgând alene dintr-o țigară pe care și-o răsucise cu răbdare ardelenească. Avea într-un cufăr din camera de dormit a stânii și câteva pachete de Plugar, dar acum poftise să-și răsucească el singur țigara, se cam săturase de țigarete de fabrică.

Pufăi puțin, apoi gândurile îi fugiră la război și mersul său, cu totul neașteptat pentru el. Văzuse, în primul mare război, forța francezilor și englezilor, așa că nu-și putea explica cum de se prăbușise frontul de vest atât de repede, în fața unei armate germane renăscute din propria cenușă. Nu înțelegea nici de ce armata română cedase atâta teritoriu vecinilor, fără să tragă un foc de armă, retrăgându-se acoperită de rușine și fluierată de către oamenii de rând.

Deodată, cu coada ochiului, zări cum dinspre sat își făcură apariția două puncte negre, ce se mișcau ușor pe câmpie, precum furnicile pe cărarea spre mușuroi. Se apropiau prea repede ca să fie doi oameni mergând pe jos, așa că păstorul trase concluzia că este vorba de doi călăreți. Lucru de mirare, pentru că vâlcelenii nu prea aveau cai, iar când aveau îi foloseau mai mult la căruțe, rar vedeai un om să călărească singur. Darmite doi…

-Ilie, avem oaspeți boieroși, care vin călare dinspre sat.

-Câți?, veni întrebarea tovarășului care trebăluia în stână, pregătind închegarea cașului.

-Doi!

-O fi boierul Chircu, cu vreun argat?

-Nu știu. Dar nu-mi prea place să văd doi călăreți venind pe la noi, mai ales că parcă ar avea ceva în mâini. Să fie bâte?

-Capul lui Ilie se iți puțin pe ușă, ochii iscodiră zarea, după care veni confirmarea:

-Bâte sunt, vezi bine.

-Eu zic să te-ații pe aproape, fără însă să te arăți la față, până ne lămurim cine sunt și ce poftesc. Mai bine să creadă că sunt singur. În locul tău aș pregăti flinta și i-aș băga glonț pe țeavă.

-Asta treabă ușoară de făcut este, Ioane. Cât ai zice pește va fi gata.

Foto: jurnalfm.md

Când cei doi călăreți fură suficient de aproape ca să-i distingă bine, Ioan fluieră ușor, pentru sine doar, a mirare. Cel din stânga era trupeș, cu aparență de om bine hrănit, cu fața lată pe care creștea, în nerânduială, o barbă sură, ce nu părea să fi văzut foarfeca niciodată. Riduri pronunțate, ca niște șanțuri durate de șuvoaie pe pământul golaș al unui deal, îi brăzdau chipul în toate părțile. Avea pe cap o căciulă bearcă, ce părea să fi prins și vremuri mai bune. Burta îi era ținută în frâu de un chimir lat, din piele, cu mai multe curele și catarame. În picioare nu purta opinci, ca majoritatea sătenilor, ci avea o pereche de bocanci, destul de purtați. În mâna dreaptă avea o bâtă groasă din lemn de corn, cu măciulie, în timp ce stânga strângea hățurile calului.

Tovarășul său era mai degrabă firav la trup și stătea șui pe cal, de parcă ar fi avut șira spinării strâmbă. Fața osoasă cu bărbie ascuțită îi dădea un aer de nevăstuică, doar că ochii – care parcă dădeau o luptă permanentă cu pleoapele, pentru a le ține ridicate – n-aveau nimic din vioiciunea animalului respectiv. Perii bărbii și mustății sale păreau să nu aibă mai mult de câteva zile, semn că probabil trecuse duminică pe la Pipoc, vâlceleanul ce îndeplinea, în ziua sfântă, funcția de frizer al satului de câmpie. Opincile din picioare nu aveau nojițe din piele, ci unele închipuite din niște sfori, care nu promiteau să aibă viață lungă. Avea și el o bâtă în mână, dar față de cea a impozantului său tovarăș, ea părea mai degrabă un biet băț de alungat câinii.

Își struniră caii doar când erau la doi-trei pași de scăunelul pe care stătea păstorul, cu gândul ascuns de a-l speria pe bărbat, făcându-l să creadă că l-ar fi putut lua în pieptul acestora. Spre mirarea lor acesta continua să tragă nepăsător din țigară, privind spre vatra satului, de parcă nici nu i-ar fi observat. Ochii lor fugiră curioși spre stâna despre care doar auziseră, până atunci, durată cu pricepere și meșteșug. Priviră spre strunga îngrădită, spre bolovanii de sare puși peste tot, spre câinele flocos așezat lângă peretele stânii, ce părea la fel de plictisit ca și stăpânul lui, deși ochii săi negri îi urmăreau cu atenție de sub lațele murdare. De pe coșul subțire ce străpungea acoperișul ieșea un firicel de fum, semn că laptele urma să fie pus la încălzit cât de curând, pentru închegarea cașului.

-Bună ziua, ungurene, rosti cel mătăhălos și bărbos.

-Ziua bună, măi cojanilor, răspunse Ioan, căruia de mult nu-i mai spusese cineva așa. Cu ce treburi pe aici, pe la stâna mea?

-Cu treburi importante, mă. Știi tu cine suntem noi?

-D-apo cum să nu, că vă știe lumea din Vâlcelele ca pe niste cai breji. Tu, Taie-Vacă, ești neam de măcelar, din tată în fiu, iar asta a lui Odihnitu neam de puturos, din aceia care așteaptă să primească posmagi inmuieti. Altceva nu știu dacă ar mai trebui să cunosc, că nu s-o pomenit să fi făcut voi vreo faptă nemaîntâlnită, de povestit altora și nepoților.

Taie-vacă icni scurt, a mirare, apoi se răsuci în șa și se uită întrebător la tovarășul său. Părea uluit de faptul că păstorul ăsta ungurean, venit acum mulți ani de peste munte, știa cine sunt ei, ba mai mult, îi lua puțin și în derâdere.

-Bă, tu te râzi de noi?, întrebă el, cu arțag.

-Da de ce întrebi, ar trebui?

Fragment din viitoarea mea carte, Colb de Baragan.

Acest articol a fost citit de 328 ori!

Please follow and like us:

2 Replies to “Musafiri nepoftiti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.