Pojarul

Acest articol a fost citit de 559 ori!

Stătuse de vorbă, la un pahar de vin, la vreo șapte-opt ani după răscoală, cu un bărbat dintr-un sat de-i zicea Sihlea, așezat undeva între Râmnicul Sărat și Focșani. Dintr-una într-alta vorba ajunsese și la evenimentul respectiv, încă proaspăt în memoria românilor din regat. Ionică îl întrebase, curios să afle opinia unuia dintre cei implicați, cum fusese la ei în sat în 1907. Sihleanul, căruia vinul roșu părea să-i fi aprins obrajii, se uitase lung la el, apoi grăise liniștit:

-Pai, cum să fi fost, măi fecioraș? Bine n-a fost, după cum bănuiești. Satul nostru este moșie veche a boierilor Sihleanu, iar coana Elena, ultima din neamul ei, s-a măritat cu unul din boierii Grădișteni. Au grijă chiar ei de moșie, n-au arendat-o nimănui, cum fac mulți boieri în zilele noastre, dându-le pe mâna ovreilor sau grecoteilor. Bine ne-am înțeles cu răposatul boier Sihleanu, mort săracul la scurt timp după ce i-a murit feciorul de tânăr, fecior ce avea darul de a rândui stihuri. Bine ne înțelegem și cu boierul Grădișteanu. Boierii ne-au făcut biserică mândră în sat, durată după mintea unui meșter talian. Ne-au făcut și scoală pentru copii, cu două odăi pentru fete și două odăi pentru băieți. Au adus și învățători, de prin Ardeal, să ne învețe carte copiii. Iar învoielile agricole le facem în fiecare an în bună înțelegere, ca să putem trăi cu toții.

Așa că atunci când au început zvonurile, despre răscoală, am fost cu toții turburați. Apoi văpaia se apropia, iar veștile despre omoruri, necinstiri de femei și pus de foc la pătule și conace ne-au turburat și mai tare. Până într-o zi când un jandarm din Plainești, de pe moșia boierului Plagino, călărind pe deșelate și speriat de moarte, a dat navală în sat strigând că vin răsculații către Sihlea. Când am auzit, am pus mâna pe furci, topoare și coase, și ne-am adunat în piață, la fântână. Toți bărbații în putere erau acolo, în timp ce femeile strângeau copiii de pe uliți și-i băgau cu forța în case. Jandarmul din sat, Ion Făcăleţ, a venit către noi cu pas măsurat și ne-a întrebat pe față:

-Ce aveți de gând oameni buni, de ce v-ați strâns aicea?

I-a răspuns Gheorghe Sergentu, gospodar de frunte la noi în sat, ținut la mare cinste de toți oamenii, mai ales că se luptase cu turcii la Plevna, de unde venise înapoi cu medalii și grad militar.

-Apăi, măi Ioane, noi n-o să stăm să ne uităm cum niște venetici de nu știu unde și-or bate joc de averea boierului nostru. Noi cu boierul ne înțelegem, el cu ale lui, noi cu ale noastre, da-i mai bun traiul aicea decât pe multe moșii, pe unde-am mai ajuns și noi.

-Așa, care vă să zică, a zis jandarmul, luminându-se la față. Atunci stați să-mi iau pușca, apoi om merge. Îmbrăcați-vă bine, să nu degerați cât om avea de așteptat.

Și i-am așteptat, măi fecioraș, la vreun kilometru de sat, în câmp, spre Plainești. Au venit cu zarvă mare, mulți dintre ei băuți bine, înarmați fiecare cu ce aveau, dar cu făclii aprinse în mână, pregătiți să pună foc. Eram mai mulți decât ei, așa că s-au oprit cam deodată în fața noastră, la vreo sută de pași. Printre ei erau și vreo doi în haine de orășeni, ce se țineau mai la coadă, grijulii, dar se auzea cum îi ațâțau pe ăia înfierbântații.

Făcăleț jandarmul a ieșit în fața noastră, cu arma atârnată de umăr, și-a așezat chipiul mai bine pe frunte, apoi a glăsuit:

-Ce vreți voi și ce căutați în satul nostru, veneticilor?

-Răzbunare vrem, să le luăm gâtul boierilor, să le necinstim muierile și să dăm foc averii lor, după ce voi veți lua ce vreți din ea! Așa a răspuns un om mătăhălos, cu barbă neagră și sprâncene înfoiate, ce ținea în mână un topor cu coada lungă.

-Așa, care vă să zică? Îl știți pe boierul nostru? V-a cășunat vreun rău?

-Ba nu-l știm, da’ toți boierii sunt la fel de răi. Haideți cu noi, să-i facem felul.

-Ete că nu vrem, a răspuns răspicat Făcăleț. Fiți atenți la ce vă spun eu acum: faceți cale întoarsă și uitați drumul către Sihlea, că aici nu sunteți bineveniți. Socotelile noastre cu boierul ni le facem singuri, an de an, n-avem nevoie să veniți voi să ne învățați cum. Haideți, cale întoarsă, până nu tăbărâm pe voi și vă facem arșice.

Și rostind vorbele astea, a dat pușca jos de pe umăr, a băgat cartuș pe țeavă și a îndreptat-o spre  matahala de om ce părea să-i conducă. Iar noi am ridicat furcile și coasele în sus, să le vadă și să ne simtă numărul. Răsculații s-au cam ofilit deodată, când au înțeles că nu-i a șagă cu noi. Ăia de-i agitau s-au chinuit degeaba să-i ațâțe, se vedea că niciunul nu se aștepta să trebuiască să lupte, ba unde pui că tot cu alți țărani, și mai numeroși pe deasupra. Așa că și-au luat coada între picioare și s-au întors de unde veniseră, suduindu-ne și înjurând cu of mare.

-Așa a fost la noi, la Sihlea, în anul blestemat al răscoalei, ai aflat acum. Dai și tu o ulcică de vin?

Fragment din „Colb de Baragan”, viitoarea mea carte.

Acest articol a fost citit de 559 ori!