Când mașina electrică era fată mare…

Acest articol a fost citit de 625 ori!

Istoria automobilului, episodul V

Din episoadele de până acum ale istoriei automobilului ați putut vedea cum descoperirile se succedau într-un ritm alert, ceea ce ar putea crea imaginea unui marș triumfal al noii invenții. În realitate n-a fost chiar asa. Mașina cu aburi, de exemplu, a cedat greu în bătălia cu motorul cu ardere internă, ba chiar am putea spune că a cedat mai degrabă în fața motorului electric. Nu înainte de a repurta o grămadă de succese, pe șosele și pe șine. Ceea ce a pus la grea încercare, în Anglia mai ales, nervii posesorilor de parcuri mari de trăsuri. Printre cei care aveau sute și mii de trăsuri, echivalentul Uber la vremea respectiva, erau și unii lorzi englezi respectabili, nu numai burghezi demni de dispreț. Și cum lorzii controlau Parlamentul, au pus de-o coaliție, pardon, de-o lege.

Legea Locomotive Act, promulgată în 1861, punea frână dezvoltării autovehiculelor rutiere pentru mulți ani, pentru că limita viteza în oraș la max. 8 km/h și în afara orașelor la 16 km/h. Bineînțeles că briții dăduseră viteza în mile, dar am calculat eu echivalența pentru voi, să nu vă stresați pe canicula asta. Mai mult chiar, peste patru ani se vine cu o lege nouă pentru locomotive (încă nu știa lumea cum să-i spună automobilului), cunoscută drept Legea steagului roșu. Ea limita viteza la 3,2 km/h în oraș și 6,4 km/h la țară. La oraș automobilul trebuia să fie precedat de un cetățean, care mergea la 20 metri în fața lui cu un steag roșu (cu o lanternă noaptea) și avertiza oamenii să se ferească din calea “monstrului” mecanic. Iar primăriile puteau limita circulația acestuia la anumite segmente orare. That’s it, oameni buni! Timp de 30 de ani Anglia a bătut pasul pe loc în materie de automobile, în timp ce Europa și America alergau ca nebunele să se modernizeze. Nu și-a mai ajuns niciodată rivalele din urmă.

În vremea asta Cătălin, viclean copil de casă… Scuzați, m-a afectat și pe mine canicula. De fapt vroiam să vă spun că motorul cu abur nefiind cu adevărat competitiv, iar cel cu ardere internă nefiind încă inventat, locul liber din piață a fost ocupat de autovehiculele electrice. Ele au demarat după ce s-au rezolvat problemele legate de acumulatori și încărcarea lor. În anul 1828 Anyos Jedlik, un inventator maghiar, a dezvoltat un motor electric pe care s-a gândit cum l-ar putea folosi la deplasarea unui vehicul. În 1834, americanul Thomas Davenport, inventatorul motorului de curent continuu, realizează un vehicul propulsat de acest motor care se deplasa pe un ghidaj circular, înzestrat cu conductori electrici de alimentare. Semăna mai mult a tramvai, dar se mișca! Patru ani mai târziu scoțianul Robert Davidson construiește o locomotivă electrică ce atinge 6 km/h.

Dar autovehiculul electric a trebui să aștepte până în 1859, când fizicianul francez Gaston Plante și-a dezvoltat bateria cu plumb-acid. Un alt francez, Camille Alphonse Faure, a crescut semnificativ capacitatea bateriei pe la 1881, transformând-o în bun de uz industrial. În același an, francezul Gustave Trouvé a prezentat un alt automobil electric la Expoziția Internațională de Electricitate de la Paris. Drumul este deschis…

Așa că în 1884 inventatorul britanic Thomas Parker, care a electrificat și metroul londonez, a construit prima mașină electrică de producție proprie. Parker și-a alimentat mașina folosind baterii reîncărcabile de mare capacitate, special concepute de către el. În aceeași perioadă, în SUA, William Morrison din Des Moines, Iowa, a dezvoltat o mașină electrică cu șase pasageri (vagon) care era capabilă să atingă 23 km/h. Britanicul Walter C. Bersey a introdus în 1897 o flotă de taxiuri londoneze, dotate cu motoare electrice. În 1899, cca. 90% dintre taxiurile din New York erau electrice. Flota de maşini fusese construită de compania Electric Carriage and Wagon din Philadelphia.

Viteza creștea zi de zi, astfel că au început cursele de automobile, fie ele cu abur, electrice sau cu ardere internă, curse ce atrag milioane de privitori foarte entuziasmați. Primul cronometru oficial care stabilește un record de viteză este realizat la 18 decembrie 1898, pe drumul către Achères, de contele Gaston de Chasseloup-Laubat, pe un automobil electric – denumit Duc – conceput de Charles Jeantaud, pentru o viteză de 63,158 km/h. În 1896 revista Scientific American aminteste surpriza realizată de două mașini electrice, concepute de Andrew Riker, care au ieșit pe primul loc într-o cursă de automobile la Narragansett. Lovitura cea mai sonoră va fi însă atingerea pentru prima dată a vitezei de 100 km/h, lucru realizat de un automobil electric. Condus de inginerul belgian Camille Jenatzy, La Toujours contente atinge 105,88 km/h, pe 29 aprilie 1894. Avea pneuri Michelin și forma unei torpile, cântărea 1500 kg, din care bateriile atarnau jumătate! Recordul lui La Toujours contente a fost bătut în 1902 de un automobil cu abur, condus de Léon Serpollet, cu o viteză de 120,77 km/h!

Mașina electrică prezenta avantaje importante față de concurentele ei: silențioasă, fără vibrații, fără fum, fără explozii, pornea ușor. Când însă părea să se desprindă în câștigătoare, fabricanții de mașini cu motoare cu ardere internă au început să contraatace. Charles Kettering, fondatorul firmei Delco, a inventat demarorul, înlăturând pornirea la manivelă, greoaie și periculoasă. A mers mai departe și a dezvoltat un sistem de aprindere electric și unul de iluminat. Câțiva ani mai târziu amestecă benzina cu plumb și rezolvă problema detonațiilor. În 1900 tânărul Ferdinand Porsche încearcă să împace capra cu varza și dezvoltă prima mașină hibridă din lume (motorul cu combustie internă furniza energie electrica pentru motorul electric). Cum îi plăcea să fie primul în toate dezvoltă și motorul integrat în roată, iar la Salonul de la Paris din 1900 prezintă un autovehicul cu tracţiune pe toate cele patru roţi: este prima maşină cu tracţiune integrală din lume.

Partida pare nedecisă, până când intră în scenă geniul american Henry Ford. Apariția modelului Ford T, în anul 1908, a făcut ca autoturismele cu carburant lichid să fie disponibile pe scară largă și la prețuri accesibile. Până în 1912 autoturismul pe benzină ajunsese să coste doar 650 de dolari, în timp ce varianta electrică se vindea cu 1750 dolari. Țițeiul a erupt și el pe toate meridianele lumii, ceea ce l-a ieftinit și pe el și derivatele sale. În imensa Americă apar stații de carburant peste tot, în timp ce liniile electrice se dezvoltă cu încetinitorul. Pentru 100 de ani mașina electrică avea să intre în conservare.

#RedFlagLaw #baterii #reincarcare #curse #recorduri #Porsche #FordT #infrangere

Sursa pentru foto, acolo unde nu se precizeaza in text: omofon.com

Acest articol a fost citit de 625 ori!

Please follow and like us:

3 Replies to “Când mașina electrică era fată mare…

  1. A fost un episod interesant, scris cu fler si amintiri – cateva dintre ele chiar vii – ale istoriei automobilului. Voi ce, o sa ramaneti aici, sa aflati ce ne pregateste episodul viitor? Sau o sa plecati? Eu o sa raman aici, satisfacut!

  2. Am descoperit muste un episod fascinant din istoria automobilului! Interiorul Uniunii Europene si al Marii Britanii sau SUA de astazi nu se pot compara cu acele vremuri – generatii intregi de inventatori, dornici sa faca lumea sa mearga mai bine si mai repede!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.