Să nu lași oile în altar…

Acest articol a fost citit de 320 ori!

-Știi, Ilie, când ajunseseră să-mi dea tuleiele mustății, butu Guiu începuse să mă ia cu el la oi, în ceata covăsnenilor ce mergeau în Baltă și Dobrogea. Era mai ușor să mergi cu turma așa departe pe atunci, încă nu se făcuseră reformele cu împropietăritul țăranilor. Așa că mergeai mai mult prin moșii boierești, era mai lesne să te înțelegi cu vechilii lor, ca să te lase să treci. Pentru că se mergea an de an pe acolo, de-acuma ei cunoașteau bacii și socoteala se încheia lesne. Așa am văzut marea prima dată, pe când nu eram decât un năpârstoc de fecior, iar ea mi s-a lipit de suflet cam ca prima fată pe care am iubit-o. Dunărea nu mi-a plăcut la fel de mult, deși e mare și ea, dar prea curge leneșă și nepăsătoare la soarta oamenilor ce trăiesc pe malul ei.

Dobrogea, așa se cheamă ținutul ăla dintre Dunăre și mare, are un trecut zbuciumat, din câte am aflat vorbind cu oamenii locului. Și din câte mi-au mai povestit butul și alti păstori cu care ne întovărășeam. Ca să nu mai spun că amestec mai mare de nații adunate la un loc nu cred să existe în altă parte. Și credințe osebite se amestecă acolo, nu doar neamuri. Am văzut geamii de-ale turcilor, cu turnul ăla înalt și rotund, de-i zice minaret pe limba lor. În minaret urca hogele, preotul lor, și-i chema la slujbă sau îi indemna la rugăciune, strigându-le pe limba lor. Am văzut în Constanța biserica grecilor, fără turlă, fără clopotniță, ca să se supună poruncilor turcilor, poporul stăpânitor al locului, ce ziceau că o biserică nu poate fi mai înaltă decât geamia lor. Ba mai mult, n-ai să crezi asta, am văzut o biserica îngropată în pământ, ca să fie mai scundă decât geamia. O făcuseră niște bulgari, dintr-un sat ce se chema Istria, iar în pereți zidiseră ulcioare mari, pe care le găsiseră îngropate în ruinele unui oraș grecesc, care se zice că era vechi de mii de ani. Iar într-un sat de nemți am văzut și o biserică de-a lor, care însă avea turlă și era înaltă cum se cuvine, pentru care nemții luaseră încuviințare de la însăși sultanul cel mare, stăpânul împărăției otomanilor.

Însă toate astea erau geamii sau biserici aflate în picioare, la care credincioșii lor mergeau la slujbă, fiecare după obiceiul său, fie vinerea fie duminica. Mie însă mi-a rămas întipărită în minte o biserică la care nu mai mergea nimeni, și nici nu are să mai meargă vreodată careva. Am găsit urmele ei într-un șes întins, numai bun de dus oile la păscut de-a lungul și de-a latul său. Am văzut de departe ceva ziduri surpate lângă un pâlc stingher de copaci, iar dorința de a ști ce-i cu ele ne-a făcut să ne abatem din drum. Ajunși la zece-douăzeci de pași ne-am dat seama, cu mirare, că erau ziduri de biserică. Unul era mai întreg, apoi cele ce mărgineau altarul erau înalte doar de un stat de om, restul lipsind cu desăvârșire. Nicio urmă nu mai rămăsese din acoperiș, nu știu dacă fusese măcinat de trecerea timpului sau cineva luase dintr-însul ceva materiale, pentru a zidi altceva, în altă parte. Butu și-a făcut trei cruci mari, așa că și eu am făcut la fel de îndată. Când să ocolim zidul încă în picioare, o voce venind parcă din cer s-a auzit în liniștea zilei:

-Să nu lași oile în altar, că necaz mare o veni asupra ta!

Am tresărit speriați cu toții, uitându-ne în jur și nevăzând picior de om. Butul a mai făcut doi-trei pași, când vocea de sus răzbi din nou către noi, vorbind și mai tare:

-Să nu lași oile în altar, că necaz mare o veni asupra ta!

Atunci mi-a trecut o străfulgerare prin cap, am mers către pâlcul de copaci și am început să mă uit în sus, spre frunzișul lor. Într-un copac, stând în șaua făcută de două crengi mari care se despărțeau, un copil zdrențuros, care părea cam de vârsta mea, vesel nevoie mare, rânjea către mine. Era cam tuciuriu la față, sau poate îl pârlise cam mult soarele de vară, însă dinții îi erau albi ca un șirag de boabe de fasole înșirat pe ață. Am făcut semn către ai mei, arătând cu mâna în sus, iar ei s-au apropiat la rândul lor, cu mers apăsat. L-au privit cu mirare pe copilul ăla apărut de niciunde, taman aici, în mijlocul pustietății. Apoi butu i-a strigat să coboare puțin, că vrea să vorbească cu el. Băiatul însă nu dădea niciun semn că ar vrea s-o facă. Butu i-a mai grăit o dată, dar tot fără rezultat. Stătea acolo rânjind și se uita pe rând la fiecare dintre noi, de parcă nu mai văzuse oameni în carne și oase până atunci.

-O fi surd, sărmanul, a zis nea Sandulea.

-Nu pare, spuse butul. Dacă ar fi fost surd nici n-ar fi vorbit, că n-ar fi avut cum să învețe. Ia stați voi jos, că am eu ac de cojocul lui.

L-am ascultat și ne-am răsfirat pe iarba verde de sub copaci. Copilul a încetat să mai rânjească, ba a părut cuprins deodată de neliniște. Butu Guiu a scos atunci din straiță un ștergar, l-a așezat pe iarbă, dupa care a scos și așezat pe el un boț de brânză, o bucată de mămăligă și-o ceapă. A zdrobit ceapa în pumn, a tăiat o bucată de mămăligă și a început să mănânce tacticos, fără să privească spre vârful copacului. Copilul străin încremenise de tot, cu ochii la butu, care mesteca fără grijă. Apoi a început să se frământe, ca și cum s-ar fi certat cu el însuși, așa cum mai fac câteodată oamenii cărora le-o ia razna mintea. Când butu a scos plosca și a început să bea apă, cu înghițituri mari, n-a mai rezistat și într-o clipită a fost jos din copac, oprindu-se la doi pași în fata unchiașului și întinzând mâna către ploscă. Acesta l-a privit lung în ochii negri, care acum  se întrezăreau de sub o hălăciugă de păr des și murdar, după care i-a întins-o. Sărmanul era mort de sete, a băut jumate de ploscă, cu sorbituri mari, fără a risipi însă nicio picătură. Mulțumit de treaba asta, butu i-a făcut semn să stea lângă el, apoi i-a întins o bucată de mămăligă, ceva brânză și o jumătate de ceapă. Când a văzut că are de gând să le înghită pe nemestecate l-a oprit și l-a silit să manance încet. La sfârșit i-a dat din nou apă să bea, apoi a stat de vorbă cu dânsul.

-De unde ești de loc, fecior?

Băiatul zdrențuros l-a privit atent, apoi a arătat cu mâna într-o parte, unde ochii noștri nu vedeau decât șes întins și nesfârșit. Bătrânul a ridicat din umeri și a mers mai departe cu întrebările.

-De ce zici să nu bag oile în biserică? Ce nenorocire s-ar putea întâmpla?

Răspunsul a venit, întâi mai poticnit, de parcă feciorul nu mai vorbise de mult cu cineva, apoi din ce în ce mai curgător:

-Bre, bisearica asta fărmată e aicea de mult timp. Oamenii care trece pe lângă ea se închină, ca la o bisearică bună. Pe urmă pleacă mai departe la trebile lor. Nimeni nu ia nimica de aicea, nicio cărămidă, nimica. Pen că e biserică, pricepi mata?

-Pricep.

-Da odată, demult, când eu nu eram fapt, aicea s-a aciuiat un cioban. Avea oi, le păștea pe câmp și el dormea acoloșa, lângă păretele mare. Când a trecut alt cioban pe aicea, l-a văzut că băgase oile unde era altaru. Și i-a zis:

-Mă, Petrule, nu băga oile-n altar, că e păcat mare. Să nu pați vreun necaz.

Da ăsta, Petrul, a râs și n-a ascultat. Azi așa, mâine așa, tot cu oile în altar. Când a fost acasă, după o vreme, a găsit feciorul lui, că unu avea, spânzurat în șură. Supărat tare a fost, a zăcut beteag mult, apoi s-a facut bine și iar a venit pe aicea cu oile. Numaidecât le-a băgat peste noapte în altar. După o vreme a mers iar acasă, da casa lui luase foc și se făcuse cenușe, nimica nu mai era dintr-însa. Atuncea omul a nebunit de tot, a mers și s-a aruncat într-o fântână. Toată lumea zice că i-a venit necazul de la oi, că le-a lăsat să stea în altar de bisearică, că ea-i bisearică și fărmată așa cum o vezi.

Acest articol a fost citit de 320 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.