Amintiri din copilăria mea, episodul 8 – Despre cum pot rușii să te omoare, chiar și cu limba.

 

Pericolul

Dacă despre bunicul Paraschiv Măcrineanu am vorbit câte ceva în episoadele precedente, despre celălalt bunic al meu – Ion Guiu – nu am prea pomenit nimic. Era născut și crescut în Voinești, cartierul românesc  al Covasnei. Spun cartierul românesc pentru că pe vremurile acelea românii și ungurii locuiau în cartiere separate, nu se amestecau sub nici o formă. Iar bătăile între tinerii de etnii diferite, la baluri sau petreceri, erau ceva obișnuit.

Bunicul era deci covasnean, dintr-un neam de oieri cu tradiție de multe generații în urmă, ocupându-se împreună cu fratele sau Gheorghe, și cu străbunicul Nita, de turma de oi a familiei. Turma destul de numeroasă, pe care o duceau în transhumanța milenară, de ajungeau până în Balta Brăilei și în Dobrogea cea preluată de la turci. Trecerile repetate în Regat ale oierilor din Ardealul ocupat de unguri au stârnit interesul autorităților române, astfel că la un moment dat aceștia au fost transformați în agenți benevoli ai serviciilor secrete de dincoace de Carpați.

-Țineți minte unde vedeți tunuri, mitraliere sau trupe ungurești și încercați să le numărați, le spuneau ofițerii români oierilor. Povestiți-ne tot ce ați văzut de-a lungul călătoriei, chiar dacă vouă nu vi se pare important. Iar când plecați luați cărțile astea și ziarele și împărțiți-le preoților, să învețe copiii să citească și să scrie românește.

Pentru un flăcăiandru ca bunicul toate astea păreau o glumă, și se achita cu entuziasm de noile îndatoriri. Cine știe câte din sutele de Scripturi și cărți ale lui Eminescu și Creangă, pe care românii ardeleni buchiseau ca să învețe a citi și scrie, în limba natală, au călătorit în samarele măgarilor săi?

Totul până când într-o primăvară, pe când bunicul era cu oile la o stână din munte, aproape de Covasna, pe la miezul nopții în casa părintească au năvălit cenderii, jandarmii maghiari cu până la pălărie, spaima localităților cu populație românească.

-Unde este Guiu Ion?, a întrebat sergentul lor, bătând cu patul puștii în podea.

-Nu este acasă, domnule dragă, a răspuns străbunicul meu, Niță Guiu, în timp ce străbunica Parascheva se făcea mică sub plapumă. Este plecat cu oile la păscut, la câmpie.

-A plecat deja la câmpie? Asa devreme? Bineeee, când se întoarce să vină imediat la postul de jandarmi, dar imediat – ai auzit moșule?

Și jandarmii au plecat furioși, în căutarea altor victime.

Bunicul a așteptat un ceas-două, ca să fie sigur că nu se mai întorc, apoi  i-a spus celuilalt fiu, lui  Gheorghe:

-Te duci la stână la Ionică și îi spui că acasă nu mai are ce căuta, până când nu i-om da noi veste, că l-au dibuit ungurii ce face. Să rupă 100 de oi din turmă și să plece cu ele în Regat. Să-i dai și banii ăștia, iar maică-ta i-a pregătit de mâncare pentru drum. Să caute să-și facă un rost acolo, dar nu prea departe de munte. Și să ne dea de știre despre locul ăla unde s-o opri, ca să știm unde l-om găși când o fi nevoie. Iar tu rămâi la stana în locul lui și fii cu ochii pe ciobani, să-și facă treaba cum trebuie!

Descalecatul

Lucrurile s-au întâmplat așa cum le-a rânduit străbunicul, iar fiul cel mare a ajuns să-și facă stâna în Regat, în zona Buzăului, lângă apă mâloasă cunoscută drept Balta Albă.  Acolo într-o zi a cunoscut-o el pe bunica, Chira a lu’ Palașcă din Vâlcelele, femeie frumoasă și deosebit de vrednică, cu care a făcut casă și doi copii, Costică și Sofita, aceasta din urmă fiind mama mea. Dar până să ajungă la însurătoare și la copii, bunicul a luat pușca în mână și a luptat în primul război mondial, alături de ruși, împotriva nemților și austro-ungarilor.

Pentru mai mult timp a stat bunicul în Basarabia, făcând parte din trupele trimise acolo, la solicitarea Sfatului Țării de la Chișinău, ca să apere populația românească de bandele bolșevicilor ruși și ale bandiților ucraineni. Cât a stat acolo bunicul a învățat binișor rusește, astfel că atunci când se mai afuma pe la vreun chef în tinerețe, începea să  cânte câte un cântec de pahar în limba rusă. De la cunoașterea limbii ruse era să i se tragă bunicului moartea în cel de-al doilea război, într-o situație ciudată, puțin kafkiană, ce merită povestită.

Era în august 1944, rușii spărseseră frontul pe aliniamentul Iași-Chișinău și intraseră cu trupe în nordul Moldovei. Mareșalul Antonescu spera să-i oprească pe linia întărită Focșani-Nămoloasa, oferindu-și un răgaz în vederea negocierii unei păci separate cu aliații. Speranțele i-au fost năruite de arestarea sa la Palatul Regal, noul guvern a semnat armistițiul, iar rușii au năvălit nestingheriți în România, armata noastră îndreptând armele spre aliații germani de până mai ieri.

Așa s-au trezit Vâlcelele că trebuie să încartiruiască trupe după trupe, să le hrănească și să le îndrume mai departe „spre Berlin”. Bunica mea murise tânără de dalac (antrax), boală fără leac în acea vreme, lăsând o fiică de 4 ani și un băiețel de 2 ani în îngrijirea bunicului, care era mai mult plecat cu oile. Așa că acesta se recăsătorise rapid, tot cu o vâlceleancă, având și ea două fete dintr-o altă căsătorie. Când au venit rușii cele trei fete erau fetișcane de 14-16 ani.  Așa că  noua soție a bunicului  le-a ascuns în podul casei.

Guiuleasa i-a trimis vorbă bunicului că a ascuns fetele, să stea liniștit și ferit, în văile din sălbăticia unde-și mutase stâna, ca să nu fie în calea coloanelor de soldați ruși. Și i-a mai transmis să nu vină în sat până nu trece valul de ruși. Iar dacă totuși o să trebuiască să ajungă în sat, sub nici o formă – dar sub nici o formă – să nu arate că știe rusește, ca să nu pățească vreun necaz cu rușii, când ar afla aceștia de unde a învățat.

Rușii

În prima seară a apariției rușilor în sat,  în curtea casei a intrat o căruță încărcată cu tot felul de acareturi, din care au coborât trei ofițeri ruși și un soldat. Alt soldat călărea la pas pe lângă căruță. Au bâiguit ceva pe rusește, au intrat în casă și și-au așezat bagajele în camerele mai mari, lăsând liberă doar o odăiță unde familia se strângea iarna la căldură, cea mai mică dintre toate. Erau un colonel și doi maiori, colonelul de origine mongolă, cu ochi mici și răi, înecați de grăsime, vorbind pe un ton poruncitor cu toată lumea din jur, ruși sau români.

După ce a mârâit ceva către soldatul călare, acesta a plecat în fugă și s-a întors după un sfert de ceas cu două găini vii, rechiziționate din vecini. Soldatul a tăiat gâtul găinilor și le-a lăsat în curte, iar mongolul a arătat către ele și a lătrat ceva către femeie în rusește, de unde a tras ea concluzia că trebuie să le facă de mâncare.

Guiuleasa a luat cele două găini de aripi și a dat să ia și capetele lor, dar  ia-le de unde nu-s! S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta – nimic.

-Unde, doamne iartă-mă, a pus rusul capetele?, s-a trezit vorbind cu glas tare, în timp ce căuta cu ochii disperată în jur.

-Uite aici sunt capetele, la locul lor, s-a auzit o voce puternică din spate. Și Guiuleasa s-a uitat speriată cum maiorul cel brunet și înalt, ieșit din casă fără să-l audă, îi ia o pasăre din mână și-i arată gâtul găinii tăiat doar pe jumătate, cu capul atârnând de pielea netăiată.

-Ești… român?

-Român, mamaie, moldovean din Basarabia, ce te uiți așa mirată? Și eu, și soldatul ăla de mână căruța, ordonanța mea. Rusnacii ăștia așa taie gâtul la păsări, ca evreii, doar pe jumătate. Ia spune, ai ulei?

-Am mamă ulei, am și untură și seu de oaie, tot ce vreți.

-Atunci curăță găinile, tranșează-le și prăjește-le bine în ulei. Iar din măruntaie și aripi fă o ciorbă, dar să fie acră, dacă ai borș, așa ca să ne dregem după ce vom bea ceva. Ai borș, sau nu?

-Nu am, maică, dar am niște fiertură de prune verzi, de astă primăvară, cu ea acresc eu de obicei. Dă și gust mai bun ciorbei.

-Foarte bine. Făină ai?

-N-am mama, de unde să avem noi făină? Dar am mălai dacă vreți.

-Foarte bine, când e totul aproape gata fă o mămăligă și să ne aduci mâncarea la masa din odaia mare din casă, că e mai răcoare acolo.

Femeia s-a înhămat la treaba, singură, cugetând ce bine i-ar fi prins ajutorul fetelor, cu încă șase mâini îndată ar fi fost gata mâncarea. Deși era obișnuită, lucrurile se pare că mergeau mai încet decât și-ar fi dorit-o. Când ciorba era aproape gata, și se apropia momentul acririi, Guiuleasa și-a făcut  curaj și a făcut un lucru pentru care stătuse în cumpănă, încă de când pusese oala pe foc. A scos cele două târtițe, galbene ca untul, mustind de grăsime, le-a presărat cu sare și le-a mâncat cu poftă.

-Dă-i naibii de cioloveci, nu la târtițe le-o sta lor mintea, își spuse femeia în gând, în timp ce mesteca cu poftă partea ei preferată de la găină.

Când totul era aproape gata, și prin casă mirosea îmbietor a mâncare bună, în bucătărie și-a făcut apariția ordonanța moldoveanului.

– Gata, baba?

-Gata, mamă.

Soldatul a dat din cap aprobator, a luat o lingură de lemn de pe masă, și a băgat-o în oala de ciorbă. A tot răscolit prin ea, de vreo două ori, mormăind din ce în ce mai nemulțumit, că nu găsește ce caută.

-Curu’, baba? Curu’, baba?

Guiuleasa a înțepenit, când și-a dat seama că mai era în bucătărie un amator de târtițe. Ce să-i spună, ca să nu-l supere pe soldat?

-Am aruncat târtițele la câini, noi nu le mâncăm pe aicea.

-Nu mâncați? Baba proastă…

Și soldatul a plecat suduind, nemulțumit că nu găsise delicatesa căutată.

Toate mâncărurile au fost făcute cum a comandat ofițerul din Basarabia, dar colonelul mongol a pufnit mânios când a văzut mămăliga.

-Hleba?, a întrebat-o răstit pe gazdă, speriată de el ca de necuratul.

-Nu are pâine, am întrebat-o eu, a intervenit moldoveanul, cu un licăr amuzat în ochi. Mănâncă mămăligă, e bună, nu mai pufni așa. Când erai partizan și mâncai rădăcini, coajă de copac sau mei fiert, nu mai făceai atâtea nazuri!

Mongolul a trăncănit în continuare ceva, a gustat ciorba și a început să înjure mai abitir ca înainte, amestecând în rusă și cuvinte din limba lui de nomad.

-Vai de mine, nu-i place ciorba, n-a ieșit bună?, a întrebat femeia speriată?

-Ba e foarte bună mamaie, a ieșit exact cum trebuie. Numai că umflatul asta nu a mâncat niciodată până acum ciorbă acră în viață lui, doar supe dulci, nu știu prostovanii ăștia ce este bun!

După ce au mâncat bine și și-au pus burta la cale, rusnacii au ieșit în curte, au scos o masă afară și s-au pus pe băut sănătos, mongolul fiind de departe cel mai  hotărât. Exact ăsta a fost momentul când Ion Guiu, care avea mâncărici undeva stând singur cu ciobanii la stână, și-a făcut apariția călare în curte, dându-le bună seară pe limba rusă.

-Asta e omul meu domnilor, spuse maștera cu glas pierdut, iar moldoveanul a tradus.

-Vino și bea cu noi tataie, stai jos, a zis moldoveanul. Văd că știi și  rusește, o să te înțelegi ușor cu ceilalți și nu mai e nevoie ca eu să traduc.

După ce s-au golit  câteva clondire de vodcă, mongolul a început să-l ia pe român la întrebări:

-De unde știi tu, un țăran, limba rusă?

-Din celălalt război, a răspuns acesta. Am ajuns și am stat ceva timp și în țara voastră, mi-a plăcut limba și am prins-o repede.

-Aha, ai luptat în primul, eu la fel. Trebuie să fim cam de o seamă. Atunci ia spune-mi tu de ce eu lupt pe front, ca să vă scap și pe voi – românii – de nemți, iar tu stai acasă la nevastă și copii?  Spune, de ce?

Ion a încercat să o dea la întors, că e bolnav și a fost scos din evidență, că mongolul e militar de carieră și el nu, dar colonelul dădea din cap că nu, nu e așa. Iar ochii mici și răi, în care începuse să se vadă efectul băuturii, au început să-l privească cu suspiciune, și chiar cu ură câteodată.

A două zi dimineață rușii și-au încărcat bagajele în căruță, iar mongolul l-a arătat pe păstor cu degetul:

-Tu vii cu noi călare, să ne arăți drumul spre Buzău, să nu umblăm aiurea pe câmpuri. Haide, încalecă!

Și a mers Ion drept călăuză, lăsându-și nevasta albă de spaimă în curte, disperată că bărbatul nu i-a ascultat sfatul și a arătat că știe rusește. A mers o zi, a mers două, până când după o săptămână s-a trezit dincolo de munți, în Ardealul natal. În fiecare zi încerca să-l înduplece pe colonelul mongol să-l lase să se întoarcă la familie, iar în fiecare zi primea același răspuns scurt și tăios: zavtra (mâine)!

Doar maiorul moldovean îl privea compătimitor, și-i mai îndulcea amarul cu câte o vorbă bună. De la el i-a venit scăparea, când acesta l-a căutat într-o noapte ploioasă, în tabăra încropită de ruși la marginea Brașovului.

-Tataie, ia-ți calul de căpăstru, mergi ușor cu el până ieși din tabără, apoi încalecă și dă-i bice cât poți de repede spre casă. Să nu te oprești nici dacă se strigă sau se trage după tine, fugi fără să te mai uiți înapoi. Colonelul ți-a pus gând rău, o să te mai poarte pe lângă noi cât mai știi drumul, apoi are de gând să te împuște ca pe un câine. Santinelele sunt bete, nu cred să te simtă, oricum s-au obișnuit cu tine printre noi. Oameni înapoi după tine nu cred să trimită, dar oricum ar fi bine să ferești calea mare!

-Mulțumesc, măi creștine, să-ți dea Dumnezeu sănătate, ție și neamului tău! Dacă ajung la munte nu mă mai prinde nici pasărea cerului, am umblat prin munții ăștia ani de zile cu oile, le știu toate cărările.

Și, după aproape două săptămâni de la plecarea lui cu coloana de trupe rusești, Ion Guiu a apărut iar călare în sat, spre ușurarea familiei, care începuse să se întrebe dacă nu cumva trebuie să înceapă să-i facă pomeni, că l-or fi omorât rusnacii.

Acest articol a fost citit de 199 ori!

Please follow and like us:
error

4 Replies to “Amintiri din copilăria mea, episodul 8 – Despre cum pot rușii să te omoare, chiar și cu limba.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.