Amintiri din copilăria mea, episodul 2 – De ce a albit Ion Pazvante la 30 de ani, bătuți pe muchie

Revenind la nea Traian, cel cu pălărie de vară, cămășă călcată și pauză de siestă la prânz, mi-aduc aminte că spre 50-55 ani i-a murit soția. A stat el câțiva ani singur, dar se descurca greu și lucrul acesta se vedea în cămășile mai ponosite și obrajii nerași cu zilele, lucru ce mă aruncase în mare mirare pe mine, admiratorul lui secret.

Până la urmă rudele și prietenii l-au convins să se recăsătorească, să aibă alături de cine îmbătrâni, nefiind binecuvântat de Dumnezeu cu copii la prima căsătorie. Ba mai mult, i-au găsit și o vădană, din Căiata, un sat aflat dincolo de Sihlea, la vreo 8 km de Obrejița. Nea Traian a fost în vizită la ea de câteva ori și în cele din urmă s-a hotărât și a adus-o acasă, cu ceva lucruri într-o căruță de împrumut. O perioadă părea că viața lui și-a regăsit cadența normală, deoarece îl vedeam iar pe bicicletă, în cămașă călcată și pălărie de vară, venind la prânz acasă. Ce era mai greu de realizat pentru el era să renunțe la băutura de seară la “Popas”, restaurantul de care era mândră toată Obrejița, cu baltă de pește, ponton plutitor și popicărie, cum nu aveau în 1975 nici comunele mari de lângă noi. Nea Traian luase păcatul băuturii după ce-i murise nevasta, bani avea, prieteni de pahar se găsesc întotdeauna, așa că se cam întorcea serile afumat bine la noua consoartă.

Problema lui era că se pare că nu prea mai ținea la băutură, devreme ce dimineața îl dureau toate cele: capul, spatele, coastele și chiar și picioarele. Și se cam văita săracul, când lui taică-meu, când lui nenica Pazvante, un unchi al tatei despre care vom mai vorbi, când lui a lu’ Satelitu, alt personaj de poveste din satul meu. Mirat de degradarea rapidă a rezistenței la băutură a lui Traian, nenica Pazvante – care putea oricând să reprezinte Obrejița la un concurs de băutură la faza națională – a avut una din ideile lui sucite, care îi aduseseră și porecla. Așa se face că după vreo două zile tot satul se crucea văzând-o pe vădana lui nea Traian plânsă, cu ochii vineți, plecând într-o căruță cu lucrurile sale către Căiata natală.

Și bineînțeles că s-a aflat repejor ce se întâmplase: nea Traian, sfătuit de Pazvante, s-a întors într-o noapte mergând pe două cărări de la Popas, deși în realitate nu băuse mare lucru, doar ce dăduse pe gât o cinzeacă, de încălzire. Se pare că a mimat bine beția, probabil din obișnuință, astfel că de îndată ce a intrat în casă a aflat de ce-l dureau toate oasele dimineața. Unde nu s-a înfipt vădana din Căiata în el, și – drăcuind și înjurând – cu mâna pe făcăleț, a început să mi-l altoiască pe spate, pe la coaste și pe unde nimerea, având grijă însă să nu-i dea la față și să nu rămână urme. Binențeles că nea Traian, uluit de purtarea drăgăstoasei sale neveste, ce-l alinta ziua Traianel, nu s-a dezmeticit din prima și a încasat câteva lovituri bune. Dar și când s-a îndreptat de spate și a înfipt mâna în părul muierii, începând să o altoiască cu palma lui de brigadier, cu care le mai lua pulsul țiganilor zilieri de la CAP, aceasta a început să țipe de parcă suna alarma de incendiu, pe care o dădeau pompierii voluntari când lua foc vreo casă din sat.

Și uite așa au avut femeile de bârfit încă vreo săptămână, până când s-a ivit alt subiect de interes obștesc de dezbătut. Și slavă domnului, nu lipseau subiectele de actualitate la Radio Șanț.

Unul dintre subiectele care au înfierbântat pentru mult timp “eterul” radioului sus pomenit, a fost nașterea ultimului copil al nenicăi Pazvante, unchiul tatălui meu. Era al șaselea copil pe care-l năștea tanti Joița, care primise titlul de mamă eroină de la statul român, dar ceea ce suscitase interesul obștei era faptul că mama avea 48 de ani, iar tatăl vreo 60! De unde discuții nesfârșite despre nenica Pazvante, dacă mai poate, dacă e al lui, cu cine seamănă copilul.

Era nenica Pazvante un om costeliv, slab ca un ogar, cu fața ridată de tânăr și părul albit de pe la 35 ani, cu degetele permanent pătate de tutun, mai precis de mahoarca pe care o fuma răsucind-o în hârtie de ziar, cu o dexteritate ieșită din comun. Și poseda o colecție de înjurături obscene care l-ar fi făcut să pălească până și pe un metis mexican. Fantezia la înjurat și debitul cu care o făcea erau proverbiale, încât se încetățenise în sat expresia: “să înjuri ca Ion Pazvante”, ca o recunoaștere a excelenței în materie. Se pare că era ceva care venea dintr-o genă străveche, pentru că și tata, într-una din zilele lui bune, ridica mai multe biserici decât Ștefan cel Mare în 47 ani de domnie. Sau cel puțin așa spunea mama, care nu prididea să-l mustre și să-l roage să scoată din repertoriu biserica, cristoșii și dumnezeii, care erau subiectele sale favorite.

Chiar dacă avea gura cea mai spurcată din sat, nenica Pazvante era privit cu oarecare îngăduință de către oameni, din pricină că aceștia îl știau “sărit de pe fix’’, știind și motivul pentru care se întorsese mai repede din război, cu părul complet alb, priviri sticloase și o muțenie ce durase vreo 3 luni, timp în care nu schimbase nici o vorbă cu nimeni. Adevărul este că atunci când lupta la Cotu’ Donului, infanterist în Regimentul 9 dorobanți, nenica Pazvante suferise o întâmplare terifiantă. Într-o dimineață când tocmai mâncaseră și se pregăteau să plece în marș, soldații din compania lui fuseseră atacați pe neașteptate de bombardierele sovietice, care zburaseră razant pe după niște dealuri și apăruseră deodată deasupra taberei, aruncându-și bombele asupra lor. Auzind șuieratul unei bombe care se îndrepta drept spre el, nea Ion căutase disperat un adăpost și, în lipsa de altceva, se aruncase sub căruța de la aprovizionare. Bomba căzuse lângă căruță, o aruncase pe aceasta la vreo 25 de metri, făcuse un crater imens și ridicase un morman de pământ pe locul căruței. Când oamenii s-a mai dezmeticit și au început să-și ajute camarazii, au început să întrebe:

-Bă, dar unde este Ion?

-Care-l văzuși vere pe Ion?

Un soldat mai puțin amețit de suflul exploziei și-a amintit că-l văzuse aruncându-se sub căruță. Căruță era făcută fărâme, la mare depărtare, au cercetat-o dar nu au găsit nici cadavru, nici urme de sânge. Atunci sergentului, om care făcea războiul de la început și văzuse multe, i s-a luminat mintea și a zis:

-Măi, ăsta trebuie să fie îngropat sub pământul aruncat de suflul exploziei! Săpați  repede!

Soldații s-au aruncat asupra mormanului de pământ, săpând fiecare cu ce nimerea: căști, lopățele de infanterie, scânduri, paturile armelor. L-au scos pe nenica mai mult mort decât viu, stătuse cel puțin un sfert de oră îngropat de viu, cu o expresie de groază împietrită pe chip și părul albit deodată, ca la un bătrân de 70 de ani. Oricât s-au străduit să scoată ceva de la el, în timp ce sanitarul îl pipăia pe toate părțile, să vadă dacă e întreg, nu a scos un cuvânt. Se uita fix înainte, scrâșnea din dinți și – când și când – corpul ii tresărea, animat de un impuls neștiut.

 

După două săptămâni de transă și muțenie încrâncenată, colonelul i-a făcut hârtie către Centrul Militar, care l-a lăsat la vatră pe motive medicale.

Ajuns acasă nenica Pazvante a continuat să tacă, în ciuda rugăminților familiei, care dorea să știe ce-i cu el, de ce a albit, de ce nu vorbește, mai aude, nu cumva i s-au spart timpanele? Stătea toată ziulica la poartă, fumând mahoarcă puturoasă, nerăspunzând oamenilor la binețe, nebăgând pe nimeni în seamă. Și după vreo trei luni de când venise de pe front, într-o zi a ieșit din muțenie, s-a ridicat în picioare pe banca de la poartă și a început să înjure, cu o voce ca de muezin ce predică din minaret credincioșilor. Înjura crâncen, cu expresii înfiorătoare, pornind de la creatorul universului și până la cea care-l adusese pe el pe lume, înjurături obscene și înjurături care huleau, care mânjeau tot ce oamenii au în general mai sfânt și mai îndrăgit. Și a înjurat așa până pe la 70 de ani, când s-a stins – stând pe un scăunel cu trei picioare în curte, cu o țigară de ziar în colțul gurii, încât ai lui l-au lăsat așa până s-a întunecat afară, crezând că dormita la soare.

Va urma….

Please follow and like us:
 

0 Replies to “Amintiri din copilăria mea, episodul 2 – De ce a albit Ion Pazvante la 30 de ani, bătuți pe muchie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.