Jurnal de bord – Covrigi de Buzău

covrigi

Ieri mi-a scris consoarta pe messenger să cumpăr niște covrigi de Buzău. În prima clipă am avut un moment de blocaj, prins și cu problemele de la muncă, neînțelegând cum să ajung eu la Buzău să iau covrigi? Apoi procesorul și-a dat drumul la capacitate aproape normală, și am realizat că vrea covrigi de Buzău la pungă, făcuți de firma Boromir… din Rm. Vâlcea!

Mă rog, economia de piață are căile ei, întortochiate. Cert este că acei covrigi la pungă, altminteri destul de buni, n-au nici o legătură cu covrigii de Buzău și Rm. Sărat ca și gust. Ca unul care a fost înțărcat cu covrigi de Rm. Sărat, credeți-mă că știu ce spun.

Covrigii buzoieni, clasici și originali, au caracteristicile lor speciale. În primul rând sunt simpli, fără adaos de semințe de mac, susan sau granule de sare grunjoasă. Apoi sunt micuți și subțiri. Se coc mai bine așa, iar coaja coaptă are un gust aparte. Și au și un secret, pe cale să se piardă după revoluție, când au dispărut pentru o perioadă: se opăresc înainte de a fi introduși în cuptor. Asta face ca și atunci când se usucă, stând mai multe zile, să rămână crocanți și să poată fi ronțăiți cu plăcere.

Pentru că acești covrigi nu sunt destinați numai consumului imediat! Când eram copii, tata ne lua de la oraș unul sau două șiruri de câte 100 de bucăți, și ni le atârna de grindă, în cămară. Problema foamei, care ne-ar fi obligat să întrerupem joaca, era astfel rezolvată. Veneam în goană de pe uliță, intram în cămară, rupeam 3-4 covrigi, apoi demaram din nou la joacă, în timp ce-i mâncam din mers.

Covrigul buzoian este implicat adânc în viață locuitorilor zonei. Îl găsim legat cu ață la mânerul cănii de lut (porțelan, mai nou), alături de câteva cireșe de mai, atunci când se împarte pentru Moșii de vară. Și-l găsim lângă lumânare, și batistă uneori, în mâna celor care participț la sujba de înmormântare.

Ce îmi plăcea în comunism, legat de covrigi, era faptul că puteai să-i mănânci calzi, proaspăt scoși din cuptor, la orice oră din zi și din noapte! La fabrică era o ferastruică ce dădea spre stradă, la care băteai și noaptea, dacă doreai, și ți se deschidea imediat, odată cu lansarea întrebării scurte: Câți? Un covrig era 15 bani, cu 1 leu mâncai 6-7 covrigi, depinde cât de îngăduitoare era vânzatoarea referitor la diferența de 5 bani.

Cei mai buni covrigi i-am mâncat pe la vârsta de 12 ani, când soțul unei verișoare – șofer de meserie – m-a luat cu Dacia de la Brașov, să mă ducă la Obrejița natală. Am plecat noaptea târziu, când s-a putut elibera el. Am luat-o pe la Întorsura Buzăului, iar drumul de noapte m-a fascinat, n-am închis un ochi. Când am ajuns în Rm. Sărat, pe la trei dimineața, stomacul cam dădea semne de neliniște.

-Ce-ai zice de niște covrigi calzi?, m-a întrebat vărul, și l-am iubit în clipa aceea ca pe un frate mai mare.

Știa drumul către fabrică cu ochii închiși, a bătut la gemuleț, și a venit înapoi în mașină cu 20 de covrigi pentru noi, și un șir de 100 separat. Văzând privirea mea mirată, a spus scurt:

-Păi, ai tăi nu merită și ei să mănânce niște covrigi calzi?

Mirosul de covrigi din mașina aceea, care se mișca rapid prin noapte spre satul natal, mă bântuie și astazi…

 

Please follow and like us:
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.