A lu’ Medișanu

 

 

Nedumerirea

-Tanti Sofița, Băiatul iese la joacă?

-Nu știu, Gigi. Stai să-l întreb, să văd ce face în casă.

Mama nu avea nevoie să vină în casă ca să vadă ce fac, era doar un răspuns ce-i intrase în reflex. Binențeles că citeam, cum aș fi făcut-o non-stop, 24 de ore din 24, dacă n-ar mai fi trebuit să și mănânc și să dorm. Și să merg la școală, atunci când nu era vacanță. Din fericire acum era vacanță, afară soarele încălzea plăcut ulițele satului, iar Gigi a lui Medișanu mă chema la joacă. De obicei n-aș fi renunțat la carte ca să mă joc cu prietenii, dar pentru el o făceam mai întotdeauna. Era mai mare ca mine cu un an, stătea la vreo două sute de metri distanță, pe partea dinspre câmp a străzii, și ne jucam destul de rar împreună. Iar atunci când o făceam, locul ales era de cele mai multe ori curtea din spatele curții sale.

Din curtea respectivă se putea ieși în lan, pe o poartă mică din scândură șubredă, care se închidea cu ajutorul unei sârme de fier ce se răsucea în jurul unui piron, bătut în stâlpul de lemn bine înfipt în pământ, pe care se sprijineau lații gardului. Poarta aceea veche și parțial putrezită mă fascina prin durata ei de folosință, dar mai ales mă uimea faptul că nu fusese înlocuită încă. Și asta pentru că nea Medișanu era vrăjitor în lemn.

Da, vrăjitor în lemn! Așa-i spuneam eu, când eram mic, meseriei despre care aveam mai târziu să aflu că se cheamă tâmplar. După cum tot crescând aveam să aflu că nea Radu Moroiu, vecinul din spatele casei, nu este butoier, cum îi spuneam eu, ci butnar. Nea Radu era printre puținii oameni care mai știau cum să facă un butoi perfect etanș, numai bun de dat de-a dura către pivnița casei, sau o cadă cu gura largă, sau o putină de pus varză, sau un hârdău de tescuit strugurii în el. Pe acoperișul magaziilor de lângă casa sa vedeai tot timpul scânduri puse la uscat, lăsate uneori cu anii acolo. Scânduri care aveau să devină doage perfecte sub mâna pricepută a meșterului.

-Cum poate nea Radu să facă doage curbe pentru butoi, din scândurile alea drepte?, o întrebam pe mama.

-Păi asta e meseria lui, și simplu nu cred că este. Din câte știu folosește apă fiartă, dar n-am văzut niciodată, ca să-ți pot explica cum.

Și nici nu aveai cum să-l vezi pe butnar lucrând, și să-i furi secretele, pentru că era dintr-un neam de oameni închiși, pentru care curtea era un univers secret al lor, și o închideau cu garduri înalte. În plus o păzeau cu cel puțin doi câini mari și răi, al căror lătrat nu contenea timp de cinci minute, cât dura să scot două găleți de apă din fântâna de la colțul uliței. Era strecurată într-un colț din curtea lui nea Radu, și trebuia să plec cu gălețile aproape alergând, ca să scap de hămăielile lor. Butnarul era și rău de gură, așa că – prin fundul curții, unde ne învecinam – auzeam deseori cum își înjură nevasta. O ființă ștearsă, pe care nu cred c-am auzit-o vreodată vorbind în anii copilăriei.

Dar să revenim la nea Medișanu, vrăjitorul în lemn, a cărei curte și atelier îmi erau mult mai accesibile, atunci când mergeam să mă joc cu Gigi. Era un om înalt și calm, cu mâini mari și muncite, mai mereu plus pe glumă. Avea o nevastă mai aprigă din fire, care-l mai boscorodea câteodată, fără că asta să-l miște vreun centimetru din calmul său caracteristic. Stau și mă gândesc de unde-i venea numele, dacă nu cumva era la origine vreun ardelean din Mediaș, devenit Medieșanu și mai apoi Medișanu, în vorbirea celor de la curbura Carpaților.

Vrăjitorul

Mă jucam cu Gigi prin curte, ne ascundeam prin vie, apoi ieșeam prin spate în lanul CAP-ului, care avea și vie, și porumb, și pomi, lucruri ce ne stârneau din plin interesul la cei nouă-zece ani ai noștri. Via era pe araci, și ascundea câțiva butuci de delawară și căpșună albă, în marea de tireaz, căpșunică și zaibăr. Delawara avea o culoare unică, rozalie, struguri cu boaba mică, dar cu o aromă ce nu semăna cu a nici unui alt soi de struguri. Iar căpșuna albă era dulce și aromată, din păcate boabele scuturându-se foarte ușor de pe ciorchine. Era una dintre ultimele parcele de vie cu soiuri hibride din sat, marile podgorii de lângă el fiind plantate cu soiuri de vin moderne (fetească, aligote sau cabernet). Sau cu soiuri de struguri de masă aflate la mare căutare: ceasla, coarnă, afuzalie și muscat de Hamburg.

E interesant faptul că multă lume crede că soiuri precum căpșunica, zaibărul sau tireazul sunt soiuri originare din România. Nimic mai greșit. După ce filoxera a lovit și România, imediat după Războiul pentru independență din 1877, distrugând mari podgorii românești, soluția găsită a fost aducerea de soiuri hibride, obținute din altoirea soiurilor europene pe tulpini americane, rezistente la filoxeră. Deși hibrizii erau mai slab calitativi decât originalele, au fost o soluție de depășire a crizei filoxerei. Așa au ajuns la noi, după 1885, soiurile Isabelle (căpșunica), Noah (căpșuna albă) sau Delaware (delivara). Peste alți zece ani s-au adus din Franța alte două soiuri, Terass (tireaz) de la pepiniera lui Marcel Terras, respectiv Seibel (zaibăr) din pepiniera lui Albert Seibel.

În timpul alergărilor noastre neobosite prin curte, mă opream de multe ori în fața atelierului lui nea Medișanu, mă apropiam timid și mă opream în ușa permanent deschisă. După ce ochii se obișnuiau cu lumina mai slabă din atelier, diminuată uneori și de un nor de rumeguș fin ce țâșnea din contactul lemnului cu aparatele magice ale vrăjitorului, urmăream cu nesaț acțiunile acestuia. Sub mâinile sale mari lemnele strâmbe, scândurile cu marginile neregulate sau cheresteaua frumos stivuită într-un colț se transformau în lați perfecți, scânduri albe, șipci sau căpriori.

Mâinile acelea treceau materialul pe lângă lama rotitoare a fierastraului cu precizie milimetrică, îl debitau apoi la dimensiunea dorită și îl pregăteau pentru fățuit. Cum meșterul nu avea la început și abric, își arăta măiestria când începea să fasoneze lemnul cu rindeaua. Așchiile săreau din rindea, care încotro, iar în urma cuțitului acesteia lemnul rămânea fin, arătându-și alcătuirea ascunsă, nervurile inelelor, îndemnându-te să-l mângâi plimbând mâna în lungul său. Meșterul apăsa atât cât trebuia rindeaua, în timpul cursei acesteia în lungul lemnului, desprinzând așchii mai groase sau mai subțiri, după bunul plac. Rindelei îi luau locul apoi dălțile, bormașina și alte instrumente al căror nume nu-l știu, dar care erau mânuite de Medișanu cu aceeași siguranță.

În final cleiul, cuiele și șuruburile îmbinau – sub privirile mele uluite – bucățile de lemn prelucrate, alcătuind uși, ferestre, mese sau scaune nou-nouțe. Meșterul venea câteodată cu o găletușă și diverse pensule, și aplica obiectelor minunate un strat de lac, sau de baiț, mișcând pensula cu un calm imperturbabil, care trăda obișnuința a mii de astfel de operațiuni.

Vraja în care picam era întreruptă de Gigi, care sfârșea prin a mă găși, și care mă trăgea de mână să continuăm joaca. Nu înțelegea fascinația mea pentru munca tatălui său, pe care el o vedea zi de zi, ba  – mai mult – era chemat câteodată să ajute la înfăptuirea ei, ținând diversele bucăți de lemn nemișcate, așa cum îi cerea tatăl. Dacă meșterul mi-ar fi cerut-o mie, aș fi stat ore întregi nemișcat, mândru că pot participa la tainica sa magie.

A lu Medișanu s-a mutat din sat la un moment dat, vânzând totul, casă, grădină și atelier. A plecat la oraș, iar eu am rămas fără prieten și fără obiectul adorației mele. O vreme aveam un sentiment nedefinit de melancolie, de câte ori treceam prin fața casei ce-i aparținuse. Apoi m-am luat cu altele, cu joaca, cu noi prieteni, că așa este copilăria.

La câțiva ani buni după revoluție, într-o vizită la țară, mergând cu mama pe stradă, am întâlnit o pereche de bătrâni, cu un aer vag cunoscut.

-Nu știi cine sunt?, m-a provocat mama. Ia uită-te mai bine.

Văzând că nu-i recunosc, omul înalt și solid, cu unul dintre ochi pe jumătate coborât peste pleoapă, mi-a întins mâna sa mare, muncită, care mi-a stârnit o tresărire:

-Măi, Băiatule, eu sunt Medișanu, la care veneai tu în copilărie în atelier, și-ai fi stat ore întregi.

M-a bucurat revederea, și am aflat că – pensionari fiind – Medișanii se întorseseră în Obrejița, și-și duraseră o căsuță la margine satului, lângă Popas. Se vizitau din nou cu ai mei, reînnoind vechea lor prietenie.

Când tata a plecat în lumea celor drepți, au venit seara la priveghi, să fie alături de noi și de el. Intrând în camera mortului, Medișanu a pus florile pe sicriu, a mângâiat puțin mâna tatei, și a șoptit, aproape neauzit:

-Ai plecat, Costică. Te-ai săturat de tractoare, și-ai plecat în cer, să repari avioane…

 

Acest articol a fost citit de 2020 ori!

Please follow and like us:
error