Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 4964 ori!
Am fost la Moromeții 2. Încep prin a spune că în mod categoric filmul merită văzut. Mai ales că de imagine se ocupă Vivi Drăgan Vasile, care va reuși să vă surprindă de multe ori cu modul în care camera spune povestea. Am avut chiar senzația că unele persoane mai tinere din sală nici n-au realizat că se uită la un film alb-negru!
Pentru cei obișnuiți cu universul operelor lui Preda, și cu Moromeții în special, acțiunea este ușor de urmărit. Iar personajele sunt ușor de recunoscut. Pentru ceilalți însă, s-ar putea că povestea să pară mai degrabă o suită de momente însăilate cu împunsături mari, pe o narațiune generoasă.
Îmi pare rău că ideea folosirii unui narator, în două momente (vocea lui Andrei Pleșu, la fel de ușor de recunoscut), n-a fost aplicată de mai multe ori, pentru a lega acțiunea. Sunt în mod cert momente importante care nu sunt suficient de explicite. Cum ar fi scena de pe arie, când țăranii pleacă cu grâul acasă, fără a-și achita cotele. Sau momentul când lui Moromete i se propune primăria, în circumstanțe deloc lămuritoare. Nici moartea lui Matei nu mi se pare a fi suficient de exploatată în film, deși era un moment de referință în roman. Respectiv momentul când noua putere instaurată în sat trece linia dintre viață și moarte.
Jocul actoricesc este la înălțime, nici nu mă așteptam să fie altfel, cu atâția actori de marcă în distribuție. M-a surprins plăcut prestația puștiului Iosif Paștina, care dă viață în film căutărilor și frământărilor lui Niculae. Iar Cuzin Toma, în rolul lui Ouăbei, pare de acolo, născut și crescut în satul plin de praf de pe câmpiile Vlașcăi. La fel și Oana Pellea, care se transformă în cumnata lui Moromete, aparent fără nici un efort. Răzvan Vasilescu însă face un Cocoșilă mai șters, mai moale, mai departe de răutatea personajului inițial. Cel cu laitmotivul său repetat: Bă, ești prost!
Cât despre Horațiu Mălăele, ce pot spune? Că nu este în mod cert Victor Rebenciuc! Și nu joacă nici același Moromete jucat de acesta în urmă cu 30 de ani. Asta ține de viziunea regizorului, de stilul actorului, dar într-o oarecare măsură și de cartea lui Preda. Dacă vă amintiți, Moromete din al doilea volum nu mai are aceeași determinare, aceeași răutate și aceeași ironie mușcătoare ca cel din primul volum. Schimbarea de regim a dărâmat o lume în care Moromete își găsise locul, în care se mișca firesc. Și a înlocuit-o cu o lume în care Poiana lui Iocan a devenit simplă amintire, în care nu și-a mai găsit rostul. Adunările se țin acum pe treptele primăriei, iar cele de taină în cârciumă, sau acasă, seara târziu.
Moromete din volumul doi pare cuprins de o oarecare nostalgie, combinată cu perioade de letargie. Iar Mălăele prinde această schimbare de comportament, mulându-se pe ea. N-are însă replica mușcătoare a celuilalt maestru, chiar dacă partitura îi oferă când și când ocazia. Aici am simțit oarece dezamăgire.
Și aș fi vrut să simt, la scena însoțirii lui Niculae la halta CFR, ceva din fiorul care m-a cuprins acum 30 de ani la întrebarea cât un film:
-Niculae, încotro mergem noi domnule?
N-am simțit, dar am rămas cu imaginea superbă a chițimiei numită Haltă, unde cei doi așteaptă trenul care „întârziază”.
Nu o să mă pronunț dacă secvențele inspirate din „Viața ca o pradă” îmbogățesc sau nu filmul. Cert este că îi dau prilejul regizorului de imagine să arate ce poate, în scena manifestației pro-monarhiste din București. Stere Gulea a scris la începutul filmului „adaptare liberă după Volumul 2 din Moromeții și Viața ca o pradă”. Tocmai ca lucrurile să fie clare.
Una peste alta Moromeții 2 vine să completeze filmul din 1987, într-un mod la fel de spectaculos, chiar dacă nu creează scene și caractere la fel de memorabile. N-aș fi vrut cu nici un chip să ratez un astfel de film…
Acest articol a fost citit de 4964 ori!
