Câmpu-i alb, oile-s negre… partea a II-a

Tatăl meu avea trei clase de școală primară, mari și late. Pe vremea când începuse el școala, situația era deja tulbure în România. Primii ani de școală s-au suprapus cu începutul războiului, cel de reîntregire a neamului cum le spunea învățătorul, când îi aduna în clădirea modestă a școlii, ridicată prin grija și cu cheltuiala boierului Franasovici, cel care avea moșie la Obrejiţa. Acest boier, sau vreun înaintaș  al său, ctitorise satul pentru a atrage muncitori la moșie, lucru pe deplin reușit. Dar lucru ce făcuse totodată ca niște Măcrineni să lase satul natal, Măcrina din comuna Puieşti, și să se mute în proaspăt înființatul sat. Era a treia roire – și ultima – din satul buzoian, așezat în șesul prăfos și clisos din apropierea târgului Rm. Sărat, ulterior lucrurile începând să se așeze în țară, găsindu-se mai greu doritori de strămutare. Mai ales că țiganii – eliberați în sfârșit de robie – începuseră să ofere și ei o forță de muncă ieftină celor cu avuție.
Școala se făcea pe tipicul vremii, pe cărți puține și terfelite, în două cămăruțe modeste, dar curate. Învățătorul folosea adesea nuiaua ca argument pedagogic, iar de era nevoie de mai mult, o smotocire energică a părului celui în culpă se făcea și ea, fără reținere. Părinții aprobau stilul acesta de lucru, ba chiar îi cereau dascălului să fie aspru cu progeniturile lor, pentru „a scoate oameni din ei”. Obicei care se păstrase până în anii ’70 ai secolului trecut, când eu însumi stăteam în băncile școlii, dar într-un local nou, aerisit și luminos, căruia tot satul îi spunea Școala Nouă.
Manualul de bază era o cărticică, nu foarte mare, care – după ce se trecea de abecedar în primul an – servea pentru toate clasele de început de școală, fiind și manual de limba română, și de istorie, și de religie, ba chiar avea și niște rudimente de fizică și științele naturii inserate în el. Manualul începea cu o poezie numită „10 mai”, care ținea să vestească cu bucurie copiilor că ziua respectivă este sfântă pentru români, din mai multe motive. Autorul, Vasile Alecsandri, chiar modificase puțin calendarul istoric, pentru ca să-i iasă mai convingător mesajul.
A venit din munţi un vultur
Şi ne-a zis: – „Români Eroi,
Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toţii: – „Să ni-l dai”.
Şi ne-a dat pe Vodă CAROL,
Într-o zi de 10 Mai.
 
Şi-a venit vulturul iară,
Şi ne-a zis: – „Popor Român,
Eşti viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân?
Fă-te liber, dezrobeşte-ţi
Mândra ţară care-o ai”.
Şi noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.
 
Vulturul venit-a iarăşi
Şi ne-a spus: „Popor Român,
Aţi luptat cumplit la Plevna
Duşi în foc de-al vostru Domn.
Vrednic e să-l faceţi Rege,
Într-o ţară ca în rai”.
Şi noi rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.
 
Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre
Libertate şi Regat.
Ridicaţi cu toţii glasul
De prin şesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai!
Erau și povestioare istorice în cuprinsul cărțuliei, una dintre ele fiind „Sobieski și românii”, a lui Negruzzi, pe care am citit-o și eu cu plăcere în copilărie. Apoi povestirile religioase, fiecare cu o pildă, de exemplu cea a bunului samaritean, încercau și ele să ajute la modelarea caracterului școlarilor. În această carte am găsit prima dată o încercare, poate puțin naivă, de explicare a obiceiului de a vopsi ouă roșii de Paști. Se spunea acolo că Isus, în drumul lui spre Golgota, a trecut și prin grădina Ghetsimani. În grădină, sfârșit de oboseală și clătinându-se sub greutatea crucii, a izbit cu lemnul un arbust, unde-și avea cuibul o porumbiță. Văzând cum cuibul stătea gata să cadă în urmă izbiturii, Isus a luat cele 3 ouă din cuib în mâna sa, ca să nu cadă, și a oprit clătinarea copăcelului. Când a dat să pună ouăle la loc a văzut că erau murdare de sânge și a încercat să le șteargă. Dar cu cât încerca mai abitir, cu atât se murdăreau mai tare, până s-au făcut roșii de tot…
Și mai avea această carte de căpătâi a școlarului și lecții de geografie, ce le povesteau fiilor de țărani despre Munții Carpați și crestele lor înzăpezite, sau despre Marea cea Mare brăzdată de corăbii, făcându-i să viseze la aceste minunate tărâmuri. Și existau și hărți, cu provinciile României Mari, așa cum se rânduiseră rosturile acestora după Marea Unire. Copiii n-au înțeles mult timp de ce în toamna anului 1940, cam la două săptămâni după începutul școlii, ușa clasei s-a deschis, și doi tipi cu figura severă, îmbrăcați ca la oraș, au dat bună ziua, s-au prezentat învățătorului ca fiind de la Comisia de Cenzură, apoi au anunțat cu glas tare:
-Puneți cu toții manualele pe bancă!
Imediat, cu o viteză ce dezvăluia obișnuință, peste fiecare hartă a României dodolețe a fost aplicat un strat de clei, și lipită o foaie albă, exact de dimensiunea filelor manualului.
-Nimeni nu are voie să dezlipească hârtiile acestea, dacă nu vrea să o pățească, au anunțat sec vizitatorii. Apoi au salutat scurt dascălul, dând doar din cap, și au plecat către alte școli, din alte sate, ca să albească istoria. Învățătorul le-a explicat copiilor că România fusese greu bătută de soartă, și că pierduse teritorii imense, furate de vecinii hrăpăreți, dar era greu pentru aceștia să înțeleagă ce este aceea o mare provincie istorică, atunci când un drum cu căruța sau pe jos, cale de 5 km, până la Plainești, la târgul săptămânal, era pentru ei echivalentul unei adevărate aventuri.
Venirea războiului, cu toate neajunsurile și nenorocirile sale, a făcut ca legile privind obligativitatea de a-ți trimite copiii la școală să se relaxeze, mai ales la țară. Dacă tații plecau la concentrare, sau chiar la război, copiii mai răsăriți trebuiau să le ia locul și să presteze muncile câmpului, pentru ca familia să poată supraviețui. În această situație nimeni nu mai amenda familia, pentru că nu mai ajungeau copiii la școală…
Așa se face că, la sfârșitul clasei a treia, bunicul i-a spus tatei că a terminat-o cu școala. Și cum era cel mai mic dintre băieți, i-a dat în grijă cele câteva capre ale familiei, care se străduiau să fie utile și să completeze meniul zilnic al acesteia și cu produse lactate. Tata s-a bucurat, nu-i plăcea școala, nu-i plăcea învățătorul, lipsea de câte ori putea, așa că încă nu învățase să scrie și să socotească, după cei trei ani duși la capăt, cu chiu, cu vai. Lua caprele și se ducea cu ele pe zoană, plantația de arbuști de pe marginea liniei ferate, unde se aduna și cu alți băieți, cu care se încingea la joacă, în timp ce animalele pășteau. Când și când întrerupeau joaca, pentru că treceau trenurile militare către front, iar băiețașii priveau avizi vagoanele platformă, pe care erau așezate tunuri, mașini, mitraliere, precum și pe cele bou-vagon, din care urca spre cer fumul gros al țigărilor soldățești. Țigări ieftine, puturoase, sau – de multe ori – improvizații din hârtie de ziar, în care se răsucea o mahoarcă făcută din frunze de tutun, uscate pe gard, și frecate între palmele mari, bătătorite de muncă, ale posesorilor. Când primeau solda, ostașii primeau și rația de țigări, 20 de pachete de Plugar sau Naționale, care erau drămuite cu grijă, ca să ajungă cât mai mult timp. Dar și pentru că erau moneda forte pentru diverse mici servicii, specifice traiului ostășesc.
plugar
-Unde se duc soldații ăștia, nene?, îl întreba uneori vreun copil pe impiegatul din gară.
-Unde merg nu e deloc bine, mai țâști-bâști. Se duc în Basarabia, și apoi mai departe, în Rusia, pe front…
Pe fratele bunicii, pe nea Ion Pazvante, l-au încorporat într-una din zile și l-au trimis pe front, direct în linia intâi, unde pierderile de vieți omenești depășiseră orice estimări. Tata l-a privit uimit pe unchiul său, îmbrăcat în uniformă militară, care deodată părea mai semeț, mai impresionant, deși nu avea vreun fizic impunător, ca mai toți cei din neamul bunicii. Asta deși baba Lina Dobrinoaie, mama lui, și-a purtat cu mândrie ținuta de femeie înaltă și dreaptă, pe ulițele Obrejitei, până la 103 ani. Mă uitam la ea, copil fiind, printre scândurile gardului, cum trecea cu pas rar, întotdeauna cu spatele drept și capul ridicat ferm, cu privirea îndreptată înainte, întotdeauna îmbrăcată în negru, cu o năframă ce-i acoperea aproape complet fața. Ținuta aceea mândră nu reușiseră să o cocoșeze nici necazurile vieții, nici copiii și soțul pe care trebuise să-i îngroape, nici nepăsarea cu care era lăsată în plata domnului de către cei din familia lui nea Ion.
Acesta avea să se întoarcă din război înainte de terminarea sa, cu părul alb, cu darul vorbirii pierdut pentru luni de zile, și cu un tresărit ciudat al umerilor în sus, de care greu a scăpat de-a lungul anilor.
https://silviumacrineanu.wordpress.com/2010/07/12/amintiri-din-copilaria-meaep-2-de-ce-a-albit-ion-pazvante-la-25-de-anibatuti-pe-muchie/
Când lucrurile s-au mai limpezit în țară, iar caprele deveniseră deja amintire, în anul de grație 1946 tata a intrat ucenic la tractoare. Era vremea instalării unei noi puteri la conducerea României, adusă de tancurile sovietice și de celebrii infanteriști ruși, cunoscuți prin vocabularul rudimentar, redus la:
-Davai ceas! Davai palton!
Câțiva dintre acești infanteriști și-au dat viața în 1944 pe teritoriul satului nostru, dar nu împușcați de inamici, ci înecați în vinul ce cursese din budanele imense, pe care din nerăbdarea de a bea le ciuruiseră cu automatele. Puseseră gura direct la găurile de gloanțe din care țâșnea vinul roșu, puterea ursului, și o ținuseră acolo până când nu mai știuseră de ei, căzând pe jos și murind înecați în minunata licoare. Câțiva dintre bătrânii satului spuneau, atunci când stăteau la un pahar de vorbă la cârciumă, că nu există moarte mai frumoasă decât aceea pe care o avuseseră ciolovecii respectivi. Mă rog, ei n-o spuneau așa de frumos, pentru că atunci când se refereau la vecinii noștri de la răsărit, bătrânii obrejani spuneau întotdeauna „porcii de ruși”.
Deci la 13 ani, împins de sărăcie și de dorința de a-și croi un drum în viață, tata a început ucenicia la tractoare. Făcea orice era nevoie, cu îndemânare și interes, simțind că e pe cale să învețe o meserie care să-i permită să trăiască omenește în vremurile ce vor veni. La 16 ani i s-a făcut și carte de muncă, bunicul trebuind să semneze că este de acord cu asta. Iar la 18 ani conducea tractoarele pe ogor, zi și noapte, le repara când aveau năbădăi, și era normal să aibă, pentru că primele pe care lucra erau niște Lanz Bulldog, rămase moștenire de la boieri, după ce noua putere îi trimisese pe aceștia la „coșul de gunoi al istoriei”. Cum relațiile cu Germania erau întrerupte, piese de schimb cu greu se mai găseau, rar uitate prin vreun depozit, astfel că trebuia să improvizezi pe loc. Li s-au alăturat tractoarelor germane niște KD-35 Kiroveţ, primite de la prietenii sovietici, tractoare „inspirate” din cele produse de ruși sub licență, până-n 1945, anume TD 18 al firmei McCormick-Deering, respectiv Caterpillar Sixty (rebotezat Stalineţ S-60).
lanz bulldog 15-30
foto: Lanz Bulldog
KD 35  a fost preluat în producție de către proaspata înființată Uzină de Tractoare „Ernst Thälmann” din oraşul Stalin, adică din Brașov. Povestea uzinei era una tristă, rușii luând – drept compensații de război – până și cel mai mic obiect de metal din uzină, nemaivorbind de utilaje și scule, rămânând doar pereții din fosta uzina de avioane IAR Brașov. Uzină care în 1930 – sub îndrumarea lui Elie Carafoli – lansa în fabricație celebrul avion IAR 11, unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare din lume, la momentul respectiv. Iar mai târziu, când rațiunile de război au cerut-o, aici se fabricase un alt avion celebru pe teatrul bătăliilor aeriene europene, Messerschmittul 109.
Deci pentru a menține în viață tractoarele avea loc o luptă continuă. Luptă îngreunată și de faptul că, numărul lor fiind insuficient, se lucra în ture, zi și noapte, făcându-se arături și noaptea, la lumina farurilor. De fapt așa s-au cunoscut părinții mei, ei lucrând în schimburi diferite, pe același tractor. Mama făcea parte din prima brigadă de femei tractoriste apărută în România, pe model sovietic, adică dintre cele trei sute de tinere decise să-și câștige pâinea cu sudoarea frunții, într-o meserie grea, unde aveau de suportat – pe lângă concurența bărbaților – și ironiile și remarcile lor batjocoritoare. Așa că împărțitul volanului aceluiași tractor s-a transformat într-o căsnicie ce avea să dureze peste 50 de ani, până la decesul tatălui meu.
3_1952_Brigada_de_tractoriste_de_la_S.M.T._Roman_regiunea_Bacau_1_Historia
Foto: historia.ro
Vremurile s-au mai schimbat, de la Lanz și KD s-a ajuns la IAR, apoi la UTOS (Uzina de tractoare Orasul Stalin), apoi la UTB, și în sfârșit – în 1960 – la primul tractor conceput exclusiv de către români, celebrul U 650.
Tata a lucrat pe fiecare tip nou apărut, mii de ore, în praf și caniculă, în ploaie și frig, inhalând praf, fum și substanțele chimice pe care le împrăștia pe culturile de toate tipurile. Când a obosit, i-a mai lăsat și pe alții la volan, și a devenit mecanic la SMT, reparandu-le acestora utilajele. Muncea într-o hală neîncălzită iarna, într-un frig groaznic, cu mâinile în motorină, vaselină și ulei, ridicând piese grele, și înjurând – de multe ori – ziua în care alesese să intre ucenic la tractoare.
tata
Acestor nemulțumiri, firești, privind condițiile de muncă, li se mai adăuga una și mai mare. Când și când apărea câte un post de maistru la SMA-ul la care lucra, post care presupunea muncă mai ușoară, de coordonare a altora, și mai puțin angajament fizic. Dar, deși de fiecare dată lista începea cu el, tata pierdea de fiecare dată, dintr-un motiv simplu, întotdeauna același. Și anume lipsa studiilor elementare, acele minim 7 clase, pe care dacă le-ar fi avut, tata ar fi primit promovarea. Vremea specialiștilor făcuți „pe puncte” trecuse, și tata ratase momentul. Acum nu rămânea decât să dea mărunt din buze, și să suporte amarul.
Mama, care nu se împăca cu situația nici ea, l-a învățat pe tata să citească acceptabil, undeva prin anii ’70. A fost greu, pentru că tata era încăpățânat, și nu dorea să-și bată capul cu cititul, cum nu-și bătuse nici în cei 3 ani de școală primară, când ar fi trebuit să învețe lucrul acesta. Strategia mamei s-a dovedit însă infailibilă! A profitat că tata era microbist înrăit, și pasionat de orice sport vedea la televizor. Câteodată mai juca și la Pronosport, mai ales când făceam eu naveta la liceu, la Focșani, și-i puteam pune biletele. Înebunit după sport, tata era supărat tare că nu putea să citească singur despre asta. Mai aducea câteodată un ziar Sportul de la muncă, abandonat  de vreun șef după ce-l lecturase, și ne ruga pe noi să-i citim din el. O mai făceam, dar cu greu – noi fiind cu mintea mereu la joacă – astfel că putea fi auzit adesea bodogănind, pe sub mustață:
-Catapateasma măsii, am făcut trei copii, și niciunul nu vrea să-mi citească…
Mama, o dată hotărâtă să-și alfabetizeze soțul, a trecut la etapa următoare. L-a oprit pe poștaș la prima vizită a acestuia, i-a pus o țuică, și l-a întrebat cât costă un abonament la ziarul Sportul. A aflat că era destul de piperat, dar – deși banii nu ne dădeau acasă din casă – nu s-a lăsat și a comandat unul.
Când tata s-a trezit cu poștașul aducând ziarul Sportul, și dându-i-l în mână, a rămas blocat. Era și bucuros, și supărat în același timp.
-Ce-i cu ăsta, nevastă?
-Ăsta e abecedarul tău, bărbate. Ia-l și vino în casă.
Și din ziua aceea mama îl învăță literele, apoi silabele, apoi cuvinte și propozițîi, pe pagina de ziar. Metoda ei a fost extraordinară, termenii din sport ii erau mai mult decât familiari tatei, astfel că după 2-3 litere intuia deja cuvântul, și-l citea tare, prinzând încredere cu fiecare reușită, la care mama dădea aprobator din cap. Astfel că, încet-încet, tata a început să citească, mai poticnit la început, mai cursiv după câteva luni. Spre bucuria lui a început să se descurce și cu subtitrarea la filmele străine, la care de multe ori ne enerva pe noi, întrebându-ne ce au zis eroii acțiunii.
Spre sfârșitul deceniului opt al secolului trecut, comuniștii români au declanșat o nouă campanie de eradicare a analfabetismului, din dorința de a arăta încă o dată Occidentului că locul nostru codaș – în clasamentele europene privind educația – nu este întemeiat. Și s-a hotărât cu această ocazie ca toți cei care – sub o anumită vârstă – nu au minim opt clase absolvite, trebuie să rezolve acest lucru, într-un interval rezonabil de timp. Soluția oferită – învățământul comasat!
Adică o formă de învățământ concentrată într-o perioada scurtă de timp, cel mult 2-3 luni de zile pe an, în care cei selecționați învățau de-a valma noțiuni elementare la diferite materii, la sfârșitul perioadei primind o diplomă ce le echivala un ciclu de studii. Cum mulți dintre cei cu probleme de completarea studiilor erau mai în vârstă, studiile se făceau seara, după ce veneau de la muncă. Dar nu erau numai oameni ca tata printre ei, ci uneori și copii de 14-15 ani, care nu ajunseseră la școală din diverse motive. În general un amestec pestriț ca vârstă, interes sau etnie, spun asta pentru că erau și mulți țigani, nescolarizati de fel, printre ei.
Tata a fost cam surprins când a auzit că este obligat să meargă la școală, la comasat, dar n-a avut ce face. Mai mult chiar, directorul de la SMA le-a atras atenția că este sarcină de partid, să nu se joace cu așa ceva. Iar tata era de mult membru de partid, și știa ce înseamnă disciplina într-o astfel de organizație. Când tata mi-a spus de treaba cu comasatul, am crezut inițial că este o glumă. Când însă l-am văzut, seara, luând un caiet și un pix și plecând la Școala Nouă, am rămas mască.
După vreo două săptămâni de mers la școală, inclusiv duminica, tată ne-a anunțat că a terminat prima etapă.
-Și ce-ați făcut, acolo la școală, măi tată?
-Păi, ce să facem, măi? Am dat cu condeiul. Și când n-am avut condei, am mai dat cu hârlețul și lopata!
-Cu hârlețul?, am întrebat eu, mirat nevoie mare.
-Da, mă’. Ia să te uiți, când treci pe uliță pe la școală, ce gard nou din plăci de beton are acum curtea. O frumusețe. Tras la linie, montat cu grijă, doar că o să le vină mai greu acum să-l sară băieților, când o tulesc de la ore. Am tăiat și lemne pentru teracote, să aibă toată iarna, l-a bătut fericea pe Gheorghe Țiganu’, l-am scutit de munca asta.
-Păi asta a fost școala ce-o făceați?
-Nu, ăsta a fost examenul, mustăci tata.
Carte nu știa el, dar avea un umor spumos, deosebit de original, încât a trebuit să cresc mare ca să știu – după o anumită sclipire din ochi – când glumește, și când spune chestii serioase.
Zis și făcut. Prin vară tata aduse într-o zi o adeverință, pe care scria mare și explicit că este absolvent de patru clase primare, promoția 1977. Mama  a privit-o atent, și a pus-o bine, în cutia cu acte, lângă chitanțele de la funciar, eliberate de nea  Miclăuș, perceptorul. Acesta era un personaj celebru în zonă, simpatizat datorită felului său de a fi, dar și antipatizat datorită profesiei sale. Avea acest nume, care-mi ridica mie probleme, pentru că nu semăna cu nici unul dintre ale obrejanilor. Mai târziu aveam să aflu că el era de origine maghiară, un Miklos românizat, des întâlnit la ceangăii din zona Bacăului. Nea Miclăuș se purta mereu la costum, tip sare și piper, ponosit dar curat, și purta întotdeauna pălărie, pe care o ridica puțin în fața gospodinelor la intrarea în casă, într-un gest de respect vetust, moștenit din alte vremuri. Vorbea întotdeauna încet, cumpătat și cumva excesiv de lent, de parcă evita cu orice preț să fie agresiv în relația cu contribuabilii. Dar ce mă fascina la perceptor, și în egală măsură și pe tata, era geanta de piele, burdușită de acte, și închisă cu 2 curele de piele și ele, prinse în 2 catarame metalice. Pielea avea ani de zile, începuse să se scorojeasca deja, dar era de calitate și nu ceda. Vezi bine statul îți dădea o dată o geantă de piele – când te ungea perceptor – și greu o mai primeai și pe a doua, când te apropiai de pensie, probabil. Când era poftit în casă, și așezat la masă, perceptorul deschidea geanta, își scotea registrele, chitantierul, indigourile, o cutie cu bolduri și un creion chimic, niciodată suficient de bine ascuțit.
-Ia să vedem, domnu’ Costică, ce bani ai de dat dumneata statului român.
-Lasă asta, înainte spune-mi cu ce te servesc, o cafea, un pahar de vin, o țuică?
-Păi domnu’ Costică, mă știi de atâția ani, nu știi că nu beau alcool în timpul funcțiunii? O cafea mică n-aș refuza, mai ales că doamna Sofiţa știe să o facă, nu ca altele, care-ți dau o fiertură fără nici un gust, de te taie și la stomac, mă scuzați de expresie.
Nea Miclăuș făcea calculele, încasa banii – puși deoparte din timp – apoi mâzgălea cu creionul chimic o chitanță, pe care greu ar fi putut să o descifreze cineva, și se bucura de cafea. Mai întreba cum să ajungă la câte un consătean, pe care nu-l știa decât după nume, ridica pălăria în semn de respect, încăleca pe bicicletă, și se ducea la ale lui.
Într-un an perceptorul a întârziat să vină, trecuse mai mult de o lună de când trebuia să apară, iar mama se îngrijora să nu intre în banii de funciar, împinsă de nevoi. După aproape două luni a venit un alt perceptor, mai tânăr, grăbit tare, a încasat suma și a plecat în goană. Nu înainte ca să aflăm de la el că nea Miclăuș a dispărut, a plecat într-o duminică la colectarea de taxe, și de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Miliția îl căutase și ea, dar nu găsise nici o urmă. Lumea era șocată, nimeni nu concepea că ar fi putut să plece în lume din cauza banilor colectați, toată lumea îl știa ca un om excesiv de serios.
Peste câțiva ani, un țigan din Cornetu, anchetat pentru o crimă comisă la beție, a mărturisit că-l omorâse și pe perceptor, împreună cu niște tovarăși de-ai săi, ca să-l jefuiască. Oamenii au dezgropat rămășițele, din locul unde fusese îngropat de către asasini, și au făcut cele creștinești, pentru ca sufletul să i se odihnească în pace.
În următorii doi ani tata a continuat cu „comasatul”, dar deși în curtea școlii s-a turnat beton, iar alături a fost amenajat un teren de volei, cu stâlpi și tot ce era necesar, bătălia cu școala se anunța mult mai grea.  „Elevii” trebuiau să comaseze acum clasele V-VIII, cu profesorii de la școala din sat, care nu vroiau să-i lase să treacă chiar ca gâsca prin apă prin școală, mai ales că acum cei care reușeau primeau diplomă de opt clase! Nu acceptau nici prea multe absențe, exista catalog, cu rubrici de absențe și note, cu medii ce trebuiau încheiate, cu teze și tot tacâmul. Deja opt ore de muncă – plus două-trei de școală – deveneau un calvar pentru cei ca tata.
-Azi a vrut să mă asculte la chimie, fosta ta dirigintă, se văita tata uneori. Nici n-ajunsesem bine că a și sărit:
-Nea Costică, te rog să ieși la tablă.
-Nu pot, d-na Radu, că-s nebărbierit, și mă văd copiii ăștia așa, am răspuns eu.
-Ha, ha, așa i-ai spus?
-Da, dar ce crezi, c-am scăpat? A trebuit să desenez pe tabla un fel de ou, cu gălbenușul în el, ceva cu celula. Am dat din cap a aprobare la tot ce spunea ea, până mi-a înțepenit gâtul.
Altădată tata m-a luat deoparte și mi-a spus:
-Auzi, mă’, asta de franceză e de treabă.
-Da, mă’, e de treaba, am spus eu cuprins de un fior (fusesem îndrăgostit de profa de franceză în clasa a V-a, sau cel puțin așa credeam pe atunci).
-Este, este, da mi-a zis să învăț și eu ceva în franceză, ca să zic la clasă, să-mi dea un 5. Mă înveți ceva?
-Ce să te învăț, mă’? Crezi că franceza e săpat la gard, sau făcut mortar? Tu de-abia te descurci cu româna, ce-aș putea să te învăț?
-Păi, știu eu, niște cuvinte, acolo, ceva?
-Bine, hai să ți le scriu, apoi te învăț ce înseamnă și cum se citesc.
A doua zi, cu fițuica cu 10 cuvinte scrise cum se pronunță, și traducerea alături, tata a smuls un cinci! Am râs amândoi cu lacrimi, ceva ani mai târziu, când se nimerise să revedem „Actorul și sălbaticii” la televizor, iar Marin Moraru declama:
-Monsieur se scrie, monsieur se citește! Ce umbli cu cioara vopsită?
Cert este că, cu chiu cu vai, când eu treceam în anul trei de liceu, tata își admira proaspăta diplomă de opt clase, de parcă ar fi vrut să o pună în ramă.
-Dacă o aveam pe asta acum 10 ani măcar, azi eram maistru, ofta el.
Într-o zi de septembrie, venit seara de la muncă, mâncat și cu un somn de 30 de minute la bord, tata m-a atacat frontal, cu o luminiță jucăușă în ochi:
-Ia zi, tu treci în anul trei acum, nu?
-Da, mă’.
-Faci naveta cu ăia de la Gugești, nu? Ia roagă-i să se intereseze, am auzit că la liceu la Gugești s-ar face comasat clasele a noua și a zecea. Mă gândeam că – dacă mă forțez puțin – aș putea să le fac într-un an. Apoi poate găsesc pe la Focșani vreun liceu să fac și a XI-a și a XII-a într-un an, și am termina amândoi împreună liceul! După care ne-am gândi la ce facultate să dăm. Ce zici?
 

Please follow and like us:
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.